Casca – varianta citibilă deci scurtă

Vecina noastră de numa” 70 de ani îi cere ajutorul lui Manolu, el fiind priceput, perseverent și răbdător în ale șurubăritului, să-i repare casca de uscat părul. Nu una d-aia tip Igiena, ci una casnică, adică un coif de pânză impermeabilă conectată la un ploscă de plastic cu motor pe post de föhn. Probabil că ar fi ajuns desfăcută pe masa din sufragerie daca Manolu n-ar fi lăsat-o pe legănul din curte, într-un moment când atenția distributivă a oricărui bărbat care se concentrează la două lucruri o dată n-ar fi fost perturbată genetic.
De acolo, lucrurile au luat o turnură simplă. Când m-am întors acasă în curte zăceau toate fâșiile pe care le-a fi putut conține o cască, mai puțin una în gura Ariei, cu care m-a întâmpinat foarte fericită.
De-aici povestea e și mai simplă. Logic că nu mai putea fi vorba de reparat, Aria desăvârșind irefutabil amărăciunea aia de cască.
Și dă-i și caută cască asemănătoare, de acum 30 de ani. Noroc cu Olx-ul care e plin de vintage. Am găsit una identică și la fel. Culoare gri, ploscă plăsticoasă care cândva fusese albă. Și mai era și funcțională.
Am mobilizat una bucată moș care vindea dihania să traverseze Bucureștiul până la jumate și i-am dat veseli înapoi casca vecinei ca și cum era fix aia a ei.
Fericire mare pe vecina că-și poate usca moațele și bigudiurile! Noi fericiți și mai ales relaxați că am rezolvat problema home made Aria.

Azi, sună vecina:
– Sigur asta e casca mea?
Manolu, daaaaa! Aia e ! Cum să nu?! Am reparat-o!
– Cred că m-am sclerozat, zice ea. Eu eram sigură că am butonul- comutatorul de pornit/oprit- pe cască, acum îl decopăr că e pe fir….!

Dor…

… de tine!
Blogule!
… de tine!
Entuziasmule!

…de tine!

Timpule!

…de tine, de toți dar si de mine!

Uite așa se șterge praful și se ung tastele…măcar din când în când 🙂

Cu ce rămâi din

viața pe Pământ.

„Decât să te temi de moarte, mai bine te-ai teme de o viaţă nepotrivită“.
Bertolt Brecht

”Viaţa trăită pe Pământ a încetat să mai fie un mister. Astăzi, pentru mine a devenit o revelaţie. Ne naştem goi, pe aceasta o ştim cu toţii, însă nu toţi acceptăm că vom pleca la fel. Viaţa trăită pe Pământ ne oferă satisfacţii sau neplăceri, uneori surprize. Că trăim fericiţi sau mai puţin fericiţi, că ne supunem tiparelor, reuşind să bifăm lista până jos sau că evadăm, un lucru este cert, noi nu rămânem aici.

Împlinirea va veni la tine în funcţie de măsura în care te exprimi. Nu te ajută la nimic doar analiza şi gânditul. Sinceritatea este atrăgătoare, pragmatismul este necesar, isteţimea a devenit sexi. Şi toate lucrurile sunt bune atunci când ştii să le priveşti. Personal, consider că după viaţa trăită pe Pământ rămâi cu gradul în care ţi-ai manifestat unicitatea.

Nu cunoştinţele, nu studiile, nu cultura şi nici tradiţia ori politica, nu ele te vor călăuzi mai departe, ci tu. În ce măsură ai fost tu însuţi în viaţa trăită pe Pământ sau în ce situaţii? Ai trăit mai mult cu mintea sau cu sufletul? Dacă ţi-ai dezvoltat mai mult mintea după moartea minţii în care ai tot investit, vei fi mai mic. Dacă ţi-ai hrănit mai mult spiritul vei fi stăpânul tău şi vei decide pentru tine. Atunci vei şti cine eşti.

Atâta vreme cât trăiţi, învăţaţi să fiţi fericiţi chiar şi atunci când sunteţi nefericiţi. Gratitudinea este atitudinea cu care oamenii împliniţi păşesc prin viaţă. Aici dragostea este biletul vostru de trecere. Altruismul este ultima etapă experimentată. Cei care au fost crucificaţi în trecut rosteau, în gând, sunt recunoscător că trăiesc asta.

În urmă cu câteva zile am fost întrebat cum de nu mă deranjează faptul că oamenii postează fragmente din cărţile mele fără să specifice sursa sau numele autorul. Întrebarea mi-a amintit un lucru foarte important.

Mi-a amintit importanţa mesajului pe care îl transmit şi că scopul a fost ca ele să ajungă la oameni, că le oferă mângâiere şi îi încurajează să înainteze în vieţile lor. Mi-a amintit că nu numele meu trebuie să apară pe Facebook, în ziare şi la televizor, ci conţinutul. Cărţile pe care le-am scris nu sunt ale mele, sunt ale voastre şi aşa va rămâne. Mulţumesc.

Analizând mai mult natura realizez că am de-a face cu o femeie. Aceasta mă face să fiu sensibil şi responsabil şi încerc să mă apropii cât mai mult de ea. Mulţi oameni trăiesc în simplitate, la ţară, liniştiţi. Aceştia nu trăiesc sufocaţi de presiunea oraşelor, de superioritate, minciună. Ei sunt oameni puri care nu cunosc falsitatea şi nici mândria, invidia sau dispreţul. Sunt oameni cinstiţi care iubesc oamenii şi animalele şi apreciază viaţa.

Şi totuşi răul s-a răspândit şi acolo, oamenii ca cei pe care i-am descris sunt din ce în ce mai puţini. Ei s-au retras din cauză că nu se regăsesc în lumea aşa cum este astăzi, dar nu ştiu cât vor rezista.

Dacă mi-ai cere să îţi descriu ceva ce îmi defineşte cariera ţi-aş dărui cartea MIKEL. Dacă m-ai întreba ce îmi defineşte existenţa ţi-aş demonstra iubirea.

Viaţa trăită pe Pământ m-a învăţat că iubirea nu este o dramă, despărţirea nici atât. Ura te face dependent de cel pe care îl urăşti. Atunci când eşti părăsit ai de-a face cu un om confuz, nicidecum cu unul înşelător. Oamenii devin astfel din teama că nu îşi vor umple golul interior şi sunt speriaţi. Azi jură iubire crezând că o simt, mâine nu mai ştiu ce au jurat iar după ce fug mâncând pământul se întorc. Atunci decizia va fi a ta.

Cu ce rămâi la final?

Toată suferinţa rămâne aici, nu iei niciun gram cu tine. Aşa se întâmplă şi în viaţă. Experienţa mi-a demonstrat că supărările, conflictele şi nemulţumirile se uită, doar bucuriile rămân. Personal, din copilărie nu îmi amintesc singurătatea, sărăcia, drama, ci emoţiile şi bucuriile. La fel ca cele din fiecare călătorie.

Linişteşte-te, viaţa trăită pe Pământ nu este atât de cenuşie precum pare că este în unele zile. Sunt convins că omul care a plecat de lângă tine a fost minunat şi că a avut un impact pozitiv asupra celor pe care i-a lăsat să experimenteze şi altceva. Toate etapele vieţii trebuiesc trăite cu inima. În viaţa trăită pe Pământ un simplu ce mai faci, rostit la momentul potrivit, către oricine, îţi poate construi întreaga viaţă.

Viaţa nu se termină! Imaginează-ţi tristeţea pe care ai simţit-o când ţi-ai luat rămas bun de învăţătoarea ta cea dragă, atunci când ai absolvit. Viaţa nu s-a terminat odată cu tristeţea care te-a copleşit, abia avea să înceapă.

Ai trăit frumos alături de omul pe care l-ai iubit, care te-a iubit înapoi iar împreună aţi învăţat atâtea? Bucură-te, deoarece viaţa trăită pe Pământ merge mai departe. Nimeni nu îţi poate lua amintirile, a sosit momentul să începi o altă viaţă. Sunt convins că tu ai decis aceasta fără să fii conştientă de alegerea ta şi te asigur că a fost cea mai perfectă alegere. Astăzi vreau să văd că te ridici.”

Frumos, nu? 

Temeinicie și migală

…atitudini și îndemânări pierdute în secolul vitezei.

Experimentând migala în forma ei cea mai valoroasă, adică cu bucurie, am constatat cum în urma ei, împletind și cu temeinicia profunzimii sufletești, se aștern laurii mulțumirii de sine și aduce consecința lucrului prețios. Așa aș caracteriza orele petrecute în fața șevaletului, așa aș defini rezultatul. Și probabil, aceeași gândire o au toți cei care, în orice sferă de activitate, minuțios sau migălos își desăvârșesc propriile opere. Căci orice devine operă când abordăm în profunzime și realizăm cu migală.
Constatări pe care azi, prin prisma și a altor experiențe sau relatări, capătă și mai multe sensuri.

Dar migala fără de răbdare, nu există. Cum nu există nici răbdare care să nu așeze pe fiecare, la locul lui și nu în lumea efemeră ci în spațiu atemporal. Priveam costumul popular proaspăt achiziționat și miile de străpungeri ale pânzei. Repetabilitatea desenului. Fără de abandon. Ierni petrecute cu acul în mâinile lor de aur, ale femeilor.
Țeseau, în culori și modele, răbdarea.
Și, bucuria.
Și, unicitatea.
Și, armonia.
Și, tăria caracterului.
Și, ajutorul reciproc.
Și, feminitatea.
Și, o matematică primară a formelor.
Și, o logică a etapelor.
Și, rodul rostului lor de a aduce în lume și frumusețe.

Nimic din ceea ce astăzi realizează o femeie nu aduce atâta valoare caracterului ei. Nici măcar creșterea unui copil. Căci nu mai există timp pentru atâta aplecare. Poate doar femeile din sfera artistică. Scriitoare, pictorițe, actrițe, etc.

Apoi…

Apoi am făcut ochii roată. Și mi s-a conturat întregul. Disensiunile noastre de cele toate zilele. Prăpastia pe care am săpat-o între noi și ne-am împărțit ca apele lui Moise. Se izbesc niște generații care încă poartă în iile sufletelor cusăturile temeiniciei și migalei cu generațiile crescute în conceptul inovației și creativității.
Repere caracteristice fiecăreia dintre generații.
Și, am făcut ca reperele noastre să pară antagonice fără să ”vedem” că ele sunt, în sine, complementare.

Nu mi-e teamă de orbire, cât mi-e mânie de încurajare.

migala