…la șes, la deal.
Bunica lui, după douăzeci de ani de garsonieră la șeș, când s-o mute la deal, le-a replicat dur și cu spaima întipărită pe chip:
– Io acolo, maică, nu mă mai întorc! Să vă duceți voi!
Și prin prisma ei de trăiri cu spălat cu apă rece, tăietoare de lemn și hamal de iarbă uscată, avea dreptate. Viața la bloc îi adusese apa caldă pe țeavă, căldura la paușal și mașina de spălat la priză.
Bunica, însă, ca orice alt om, avea fixațiile ei provenite din amarul vieții ei. Cum suntem noi acum cei din generația visătoare la fuga în vest care nu ne putem închipui și admite că visul frumos doar în mințile noastre a mai rămas. Că lucrurile s-au schimbat cât axul indicator să fie în partea cealaltă și chiar dacă, prin minune intr-o secundă, albul ar fi alb iarăsi, vremurile au murdărit prea mult acel alb știut, și tot n-o să mai fie vreodată ce-a fost acum 30 de ani.
Revenind la bunica, Dumnezeu s-o ierte, nu putea concepe că viața, acolo la țară, ar fi putut să fie altfel, că nevoile alea primare, în vremurile de azi, pot exista și în casele ulițelor. Sau, că asfaltul e negru și iarna.
Bunica mai uita un alt amănunt important, că la bloc, undeva la un etaj, la o venerabilă vârstă, era întreținută. Cobora doar atunci când îi cerea plasa s-o vânture iar când n-a mai putut, nici butonul liftului nu l-a mai apăsat. N-a dat piept în anii petrecuți la bloc, nici cu autobuzul luat de dimineață, nici cu zile ce se înmulțesc rapid, cele chinuite, ale unui loc de muncă, nemerniciile și amestecătura orașului în care nimeni nu știe pe nimeni. Ea n-a apucat și nici n-a avut posibilitatea contextului de a cuprinde cu mintea viețuirea scumpă cu E-uri a orașului.
Bunica a trăit la bloc. După ce-a viețuit o viață la țară. Asta a înțeles și ea și n-a mai vrut să se mai întoarcă. Neînțelegând că întoarcerea nu era în timp.
Ieri, mergeam pe-o uliță. Unde toată lumea spunea Bună ziua!, acel bunăziua strigat ca să auzi, ca să știi, ca să exiști.
Ulița m-a dus la cârciumă, la biserică, la cimitir, la magazine, că-s două, unul pentru burtă, altul pentru trai. Adică fix ceea ce suntem. Ceea ce exprimă, într-un mod, absolut simplificat, viața.
Unde nimic nu e în plus pentru nevoi, unde nimic nu e în minus pentru spaime.
De-o parte și alta a uliței, casele răsfirate pe pogoanele încărcate cu verde naturii, roșul roșiilor și merelor, galbenul porumbului, corcodușelor și perelor, vinețiul vinetelor și al prunelor. Case peste care boltea curcubeul florilor și al boltelor de viță de vie.
Am luat lanț pentru găleata de fântînă. Cu toate că deja apa îmi intră și iese din casă.
Am luat potcoavă nouă pentru casă. Cu toate că n-am cal.
Am luat scândură pentru casă. Cu toate că am prize și curent pentru încălzire.
Am luat liniște. Și mi-au fost alungate gândurile. Spaimele orașului, ale locului de muncă, ale răutății gratuite, ale dumnezeilor muritori, ale furtului și vânzărilor, ale plasticului din alimente, ale hrăpăreților și imoralilor, ale curvelor bătrâne și nesătule, al mizeriei pe care suntem nevoiți s-o viețuim.
Și, pentru câteva ore am trăit. Orele uliței.
Nu, satul românesc nu mai e aproape nimic din ce-a fost. Oamenii gospodari, oamenii acestor locuri de poveste, n-au stat cu mâinile în sân. Și-au spălat trebuințele cu apă curată de tehnologie fără excese, în prezența rațiunii. Oamenii de sat știu, încă, cât le trebuie fără împovărarea consumerismului bolnav de păgubitor.
Mi-a plăcut mult o vorbă din sat, căci în înțelepciunea uliței, ea spune în câteva cuvinte, tot ce-am scris eu în atâtea rânduri:
”Nu șchioapătă calul de-o ureche”
