Categorii Arhiva: Oameni

Diferenţele

de

…ce ne despart.

Am găsit casa asta la Adela Pârvu, pe care am descoperit-o de curând. Da, ştiu, casa este un restaurant. Dar nu contează.

De ceva vreme, tot am un gând referitor la noi, oamenii. Din ce în ce mai mult, am impresia că suntem despărţiţi în modul de a privi viaţa, precum a despărţit Moise apele. Diferenţele majore dintre noi cu privire la viziunea vieţii. Unii care vor să urce, alţii care vor să coboare. Suntem în contratimp. Din cauza asta, gandim, ne comportăm şi acţionăm diferit.

Am crescut la ţară, la bunici, până când şcoala m-a înregimentat. Am crescut desculţă. Pe pământ, în peri, cireşi, nuci şi-n dudul din fundul curţii. Şi, da, cu găinaţul jilav între degetele picioarelor. În vie, în lanul de grâu, în băltoaca izlazului. Am crescut în maieu. Pe la 3 ani, am căpătat şi-o pereche de chiloţi. Am crescut odată cu pâinea frământată în covată. Am crescut spălată în copaie. Am crescut alergând după curci, câinii curţii, porcii bătăturii şi plimbându-mă pe spatele cailor. Sigur că alergam şi găinile, cocoşul însă mă alerga el pe mine. Am crescut cu cântecul greierilor şi ciripitul păsărilor, în lătratul câinilor şi mugetul vacilor.

Chiaburi fiind, aveau de toate. Şi făceau de toate pentru a ţine gospodăria de 50 de ha. Cu oamenii cu ziua. Nu mi-a lipsit nimic, nu aveam nevoie de nimic. Confortul avea altă noţiune, alt concept, altă cuprindere.
Vacanţele tot acolo mi le-am petrecut. Nu aveam cum să nu mă întorc.
Am crescut în libertate. Pe care, peste ani, nici o regulă citadină şi contemporană n-a reuşit să mi-o înfrângă şi nici să mi-o ostoiască.

Oraşul are regulile lui. Şi cu toate că m-am născut în buricul Bucureştiului, vieţuirea de aici am citit-o repede. Mai întâi, m-au înăbuşit betoanele şi m-au asurzit zgomotele tramvaielor şi zarva mulţimii. Crescând am intrat în tumultul oraşului unde toate se învârt fix ca într-un iris de ciclon. Repede. Ameţitor de repede. Unde oamenii n-au timp să trăiască, unde ziua şi noapte vin prea iute.

Mi-am însuşit repede eleganţa mamei. Mi-am urmat calea vieţii, urmând principiile tatei.
Şi m-am adaptat. O adaptare de nevoie. M-am familiarizat cu necesitatea purtării măştile cerute de falsitatea „civilizaţei” pentru a putea trăi şi simula acceptarea noile valori. Parvenitismul. Ipocrizia. Materalismul excesiv. Aroganţa sclipicoasă. Dorinţa de putere. Kitschul şi trădarea de orice fel şi la orice pas.
Şi tot atât de repede, cu comparaţia copilăriei în minte, am înţeles că nu suntem la fel.
Unii nu pot să uite şi nu mai vor să se întoarcă vreodată de unde au plecat, cu spaima trecutului în tâmple, vor să urce cu orice preţ. Preţul libertăţii.  E definiţia lor pentru succesul în viaţă.
Alţii nu pot să uite şi vor să se întoarcă de unde au plecat, cu serenitatea trecutului în inimă, vor să coboare dispreţuind. Viaţa contrafăcută. E definiţia lor pentru a marca şi a reuşi în viaţă.

Revenind la casa-restaurant La Conac, interiorul ei, mi-a adus aminte de izul vremurilor de altă dată. Izul serenităţii la care m-aş întoarce oricând, înlocuind consumerismul inutil cu verdele din jurul casei, pantofii cu toc cu freamătul molicios al ierbii sub tălpile desculţe, reţetele ştiinţifice de orice fel cu aer aspru al gerului şi screşnetul lopeţii în zăpadă, poziţia socială cu libertatea bătăturii şi a naturii, costumele, pretenţiile şi diplomele cu pictatul pânzelor sau a lemnului încă viu.

Utopie? Probabil, posibil. Însă anii muşcă din mine cu înverşunare.

Despre una, despre alta

de

…asta-i despre mine, despre tine, despre oricine, despre nimeni…

Fie ca forțele răului să se încurce
pe drumul spre casa ta.
George Carlin

Ascult o poveste. O Umbră a întunecat o minte.

Când faci rău, s-ar putea să-ţi fie bine. Dar, vezi tu, viaţa asta e ca o roată. Ce ai făcut tu altuia, se întâmplă să ţi se întoarcă înapoi. Şi, uneori nu oricum. Nu la tine cel păcătos. Ci la nevinovaţii de-ţi sunt aproape. Exact acolo unde doare mai tare, exact acolo unde neputinţa-ţi urlă în pustiu. La cel de lângă tine, care ţi-e mai drag. Jumătatea ta, copilul tău.
Poate asta e diferenţa dintre suflete. Unii se „joacă” crezând că-l ţin(bine)pe Dumnezeu de-un picior, alţii ştiu că Dumnezeu nu joacă şi nu se joacă cu negrul.

Când faci rău, sufletul şi ego-ul îţi tresaltă a bucurie sau poate doar a recompensă pentru ceea ce crezi că ai primit cândva. Dacă ai primit şi nu cumva, orbit de acelaşi ego, închipuirea ta a înghiţit neînţelegerea lucrurilor peste care ai trecut purtând ochelarii de cal ai propriului trecut care te-a dezamăgit. Sau poate a fricii să nu pierzi ce ai pentru care îţi revendici dreptul la proprietate. Intangibilă şi metamorfozată în simplu obiect neînsufleţit.

Când faci rău, nu ştii ce e în partea cealaltă. Vezi numai succesul tău dar el e la fel de provizoriu ca şi răul. Omul încercat şi smerit duce. Chiar dacă i se îneacă lacrimile în barbă, chiar dacă-i neştiut în problemele lui. Pentru el, amarul de azi e seninul de mâine. C-a mai trecut un hop, c-a mai izbândit peste un necaz. Şi cu fiecare dintre ele, adunatele necazuri, învaţă că nu (mai)are nimic de pierdut. Şi uneori, smulgându-i smerenia din piept, nici nu se mai pregetă de la ceva. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.
De aceea, înainte să fii făcut rău sau să te gândeşti să faci orice rău, e bine să te întrebi tu însuţi cât poţi duce şi dacă eşti dispus să plăteşti preţul. Şi mai ales, după regulile Divine, pe cine, al cui suflet, viitor şi destin ai sacrificat pentru bucuria sau fericirea ta efemeră.
Bucuria inimii şi tămăduirea sufletului stă în binele pe care-l faci, chiar dacă asta, uneori, înseamnă să nu faci nimic. Să nu întorci răul dacă chiar a fost, mai bine,  fă-ţi un bine ţie. Chiar ţie.

Despre una, despre alta…asta-i despre mine, despre tine, despre oricine, despre nimeni…

despre una despre alta

RoboCop 2014

de

…un film ce trebuie văzut.

Acţiunea, în sine, e una banală. Un remake al celui din 1987, de data asta cu mult mai multă tehnologie de high nevel încorporată, povestea nu surprinde. Şi nici nu am de gând să scriu despre ea. Poate doar că acest film este din seria cinică a celor de la Hollywood. O poveste ce ne aşteaptă. Să nu zicem că nu ni s-a spus…

 Însă.

1. Filmul începe şi se termină, cu Samuel L. Jackson– Patrick „Pat” Novak, gazda emisiunii The Novak Element. Face un rol excepţional. Dedicat jurnalismului, sluga corporaţiei OmniCorp. Un Dumnezeu al ecranului. Al manipulării. Ai „dreptăţii”. E fascinant să asculţi ce spune, cum spune, cum se mişcă, cum induce în eroare şi, mai ales, cum induce trăiri şi schimbă percepţii…
Discursurile lui sunt lecţii pentru cei ce vor să înţeleagă. Au la bază exact gândirea banului, al naţionalismului extremist şi al intereselor personale. Asta-i lumea în care trăim, de fapt. Asta e realitatea sadică şi în care cei mulţi nu sunt decât mase de manevră.
Hmm, atât de cunoscute, atât de prea văzute în ultimii ani. „Puterea” presei. O miză mare.

2. Michael Keaton- Raymond Sellars, CEO-ul corporaţiei OmniCorp. Sigur, este de admirat viziunea lui dar te sperie determinarea pe care o are, încălcând orice barieră morală, pentru a-şi îndeplini scopul. Umpic de atenţie la întoarcerea frazelor, la modul simplu şi perspicace de a scoate beneficiu/profit din orice.
Exact pentru asta sunt plătiţi unii oameni. Să scoată, fără scrupule, din orice situaţie neagră, crâmpeiul de alb. Şi orice ban de la „stat”.
Hmm, politica corporatistă ne inghite pe toţi şi în toate domeniile şi pe care o resimţim cu toţii. Ne înăbuşe în neputinţă.

3. Garz Oldman– Dr. Dennett Norton, omul de ştiinţă. Cu oarece conştiinţă. La final schimbă stăpânul, care nu contează cine e atâta timp cât i se sponsorizează proiectele de cercetare şi el face ceea ce vrea şi-i place. O imagine romanţată a cercetătorului care se revoltă şi schimbă destinul creaţiei lui.
Hmm, cum Enola Gay a existat romantismul caracterului lui, nu m-a prins. Dimpotrivă, ţinând cont de tehnologia de pe ecran, pe care eu personal o cred şi existentă, mi-a lăsat gustul ideii „pentru creaţie orice poate sacrificat. Chiar şi pe noi.”

4. Nu pot să trec cu vederea exemplului de la începutul filmului. Cobaii statelor „eliberate”.
Hmm, în numele libertăţii…

5. Joel Kinnaman– Alex Murphy, RoboCop 2014. Face un joc excelent, mai ales prin expresivitatea feţei, a ochilor. Căruia nu-i mai rămâne nimic. M-a impresionat ideea că acolo sus, la mansardă, neuronii se pot împotrivii.

Un film care mi-a plăcut prin faptul că nu mi-a plăcut. Un film pe care-l recomand întru vizionare. Nu o dată, ci de două ori, de 7 ori, până înţelegem că politica globalizării şi ce înseamnă ea nu s-a născut pe plaiurile mioritice.

Ei

de

… o poveste despre oameni.

Există pe lume oameni altfel. Nu, n-au nici 7 mâini, nici 2 capete. Nici ochii nu le sunt altfel. Şi nici zâmbetul strâmb, e adevărat, am observat că le mai lipseşte uneori de pe feţele preocupate. Oameni obişnuiţi.

Cumva, sunt acolo când e mai mare nevoie de cineva. Şi Cineva nu e nimeni. Decât ei. Apar din senin, fără să aştepte să li să ceară, nechemaţi, ţin de mână. Sau, şterg lacrima. Sau, şterg fruntea de sudoarea bolii. Sau, sau, sau. Sunt acolo din soarta lor, în soartă altora. Ridică apoi pleacă aşa cum au venit. Din senin. Fiindcă ştiu. Nu mai e nevoie de ei. Şi nici nu-şi doresc să fie oglinzile sau mărturiile vii ale neputinţei de orice fel ale altora.

Există oameni care, din străfundurile sufletelor lor, sunt ca nişte buldozere. Cu forţa motoarele lor se trag pe sine dar mai ales îi împing pe cei din jurul lor. Din dragoste de oameni, din dorinţă de izbânda. Şi nu a lor. Cumva, reuşesc să urnească pietre, să mute munţi. Imposibilul devine posibil. Schimbă reguli, reinventează percepte. Şi, chiar mai mult de atât, sunt treziri. Sunt şuturi în dos. Sunt imbolduri. Sunt conştiinţe umblătoare, pe care întâlnindu-i, creează acele şocuri emoţionale erupătoare. De cele mai multe ori percepuţi negativ spunându-ţi ceea ce nu vrei să auzi, să ştii, să faci. Şi ei ştiu că nu vrei nici să auzi, nici să ştii, nici să faci. Îşi asumă toată antipatia inevitabilă pentru ei. La pachet cu ingratitudinea ulterioară. Cu risc cunoscut şi asumat, nu se opresc până ce nu dezlănţuie acele revolte interioare suficient de furtunoase cât să ducă repoziţionări de destine, când acestea-şi uită rostul. Sunt oamenii care lasă urme adânci în alţii, urme care nu mai pot fi şterse în niciun timp de viaţă. Şi ei ştiu. Îşi implinesc menirea şi pleacă mai departe.

Există oameni pentru alţii. Pentru ceilalţi. Percepuţi puternici. Dovediţi puternici.
Dar fără de dreptul de a se frânge ca oricare alt om.

 

Weekend prelungit

de

…bine ai venit!

Acum câţiva ani buni mi-am petrecut o săptămână într-un service auto. Cot la cot, de la vasul de expansiune până la radiator. După aceea experienţă în care în fiecare clipă a celor 7 zile mă rugam în gând şi pe faţă să nu care cumva să fie vreo piesă scumpă – mai precis pompa- de vină, am rămas cu sechele!
Chit că mi-am schimbat şi maşinile, reticenţa pentru sistemul de răcire s-a dat de gol şi în fapte manifestându-se în toată slendoare, cu prima şi următoarea ocazie, când, rămasă în mijlocul drumului, explicam cu patimă, la telefon, că nemernicul de motor ori mi-a mâncat ori s-a debarasat de tot uleiul meu drag şi sintetic! Încă mai am în urechi spontaneitatea hohotului de râs plecat din adâncul sufletului al prietenului cu care vorbeam, când i-am explicat cum arată indicatorul pe care-l vedeam în faţa ochilor! Nu, nici măcar valurile de sub termometru nu m-au adus la crunta realitate!

– Eşti nebună?! Ăla-i indicatorul de apă, nu-i de ulei!
Refuzul inconştient de a recunoaşte un indicator muuuult prea cunoscut, m-a amuţit atunci şi m-a pus pe gânduri ulterior. Nah, abia atunci mi-am dat seama că sistemul de răcire mă afectase până în prăselele minţii. Şi, ca să continui filozofia, de atunci, mă uit de două ori la orice, o dată cu ochii, o dată cu mintea, că cine ştie ce draq s-a mai aciuiat între pliurile creierului!

Dimineaţa asta a fost cu pedale. Cu pedala de ambreiaj! Nu zic că am mimat I-a, a II-a, frână, că de băgat în viteze, ioc! Nu, bre, e sigur pedala de ambreiaj, că am căutat pe net, acolo, pe loc! Ce dacă de 20 de ani, apăs pe ea ca să schimb vitezele şi asta de vreo sută-două de ori pe zi?! Frate, sunt capabilă de orice!
După ce m-am lămurit, uitându-mă lung, cum stă ea ca proasta la mijlocul cursei şi nici vorbă să se fi agăţat de covoraş, bag un picior sub ea şi văd cum se-vioară spre mine. Mă joc niţel cu ea, eu apăs, ea agăţată, eu imbold, ea înapoi şi tot aşa de vreo 5-6 ori. Fato, tu ai o problemă, clar, dar care draq, că de arc rupt nu e vorba! Nici de cablu, că nu cred că ai!
Dau drumul la motor, cu piciorul pe frână. I se întăreşte brusc vena-n pedală! Ptiu, că ce mă speriaşi, arătare mecanică!  Matale ai comportament de amortizor stricat!
Hehe, ştiam io că nu mă laşi pe drumuri de troleu şi autobuze, îi zic în barbă cu surâsul larg plin de speranţă.
Bag repede pe net. Hidraulică e frate! Deci, da, e de sâmbăta, e de weekend prelungit, că aşa-i şade bine omului gospodar, să meşterească, cu 250 lei noi, la car!

Cum toate astea s-au petrecut în prima oră a dimineţii, cum între timp a mai trecut una, fuse destul cât să planific şi restul. Nu ştiu cum e pe la alţii dar mie primăvara asta mi-a adus, pe lângă verdeaţă şi în ploaie gheaţă, o invazie de familii hotărâte, nemâncate şi obraznice de molii. De vreo săptămână sunt omniprezente şi unde nu te aştepţi! Mânci o ciorbă, pac, şi-o molie! Bei o cafea, pac o molie cu portanţa defectă! Faci un duş, pac i se strică uneia pârghia palonierului şi ţuşti cu molia cu flapsurile jilave pe unde se nimereşte…! Mă gândesc că astea au un sediu central, pe care sper să nu şi-l fi făcut între blana de vulpe roşie şi aia polară!
Deci, da, o intervenţie în forţă şi rapidă, devastatoare şi nimicitoare, eu acest Iron Women&Transformers, mă voi înarma sub mască până-n dinţi cu multă tenacitate şi răbdare, iar dincolo de ea, cu flit şi alte şpraiuri de goange!
Clar, şi asta e tot de weekend prelungit! Ce bine c-a venit! rolling