Sărbătorind

…sărbătoarea.

M-am născut de ziua mea, zice Paul Stratan. Dar când e mai ziua mea?
Eu zic, că mi-s mai aproape versurile astea, aşa:
It’s my life
It’s now or never
I ain’t gonna live forever

I just want to live while I’m alive

Şi pe 12 august. Şi pe 5 mai. Şi azi, 7 ianuarie. Zile de naştere şi renaştere.

Azi s-a împlinit un an de ultima renaştere. E ziua în care s-a dovedit(iarăşi) că Cineva mă iubeşte. E ziua în care am ştiut că altcineva mă veghează şi e alături de mine. Încă o zi în care am ştiut că n-am cum să mor şi-o să fie bine.

Aşa că, îi port pe amândoi în inima mea. Pe el, rămurică ce-i sunt, şi pe El, din a cărui turmă fac parte.

Momentul lui „departe”

… a sosit.

Există o vorbă:” mai e mult până departe”. Şi, e valabilă în tot. Orice are un început dar până ajungi să vezi rezultatul dorit, mai ales dacă el vine peste ani şi ani, e cale lungă iar imprevizibilul şi previzibilul nevăzut la timp, îţi pot aduce surprize iar ele să deturneze până şi speranţa.

Am ascuns şi pus cadouri sub brad, 20 de ani. Când eu, când Manolu. Pentru fiecare. Şi jumătate din cadourile de sub brad, era pentru ea, Mica.

De Crăciunul ăsta, momentul lui  „departe” a sosit. Mica s-a făcut Mare.
Am ajuns să fim 3 Moşi în aceeaşi casă.
La acelaşi brad.

În plus, dar de preţ mi-a trimis Moşu′ pe fir wirelles. Care mi-a cântat:
„Moş Crăciun cu plete dalbe
A sosit de prin nămeţi
Şi aduce daruri multe
La fetiţe şi băieţi”

Un alt moment în calea dreaptă a lui „departe”. Pentru alţi părinţi minunaţi şi dragi nouă.

braduleti cu 3 Mosi

 La mulţi, mulţi ani cu bucurie!

A ne complica

…de vinerea până duminica!

Vineri.
Abia întoarsă din drumurile lungi, după seara în care n-a căzut întrebarea precum securea : Ce mâncăm?!, treburile s-au îmbulzit ca la pomul lăudat, încă de a doua zi de dimineaţă. La servici mă aşteptau ca pe calul breaz şi eu să mă înghesuiam iar la ritmul ăla precum draqul la tămâie. Am ţinut ritm şi pas de deux până pe la 12. De unde mi s-a tăiat filmul. Avalanşa oboselii m-a prins din urmă şi-a dat cu mine de scaunul biroului de unde nu m-am mai încumetat să mă ridic de teamă de figuri tip plonjon. Cum n-am ştiut să-mi dau ochii peste cap niciodată şi parez cu succes şi zâmbetul pe buze orice fel de leşinuri sau altele mai rele, nici de data asta n-am procedat altfel. Abia am aşteptat să se facă ora plecării şi să mă şoferesc spre casă. Unde am ajuns cu destul succes. Nu integral, însă. Eu da, maşina mai puţin pe partea dreaptă, fiindcă, cumva, am vrut să fac schimb de vopsea cu o balustradă de pe Podul Basarab. Schimbul a fost reuşit. Eu mi-am lăsat vopseaua pe balustradă, balustrada mi-a lăsat o dungă până la tablă.

Amândouă am fost mulţumite. Ea nu s-a clintit, eu nici că m-am oprit până la patul din dormitorul matrimonial. Totuşi, am reuşit să parchez regulamentar, la poarta, calul nemţesc fără filtru de particule mincinos.

După 2 ore eram iarăşi verde. La cratiţă. Unde am rămas vreo oră când telefoanele au început să sune. Două dintre ele de plaisir adică taca-taca ca fetele, unul, însă, care mă chema la arme. Şi aşa am luat drumul Sălajului unde, după ce-am greşit de două ori locul şi m-am învârtit ca Grivei în jurul cozii, m-am întâlnit cu o Doamna care mi-a umplut maşina cu haine şi alte lucruri utile pe care le-a donat pentru cei de la Valea Plopului. Pe care le-am dus direct în locul de unde, probabil, într-o zi-două, vor pleca spre ei. Când eram plină de avânt cu plasele în mâini coborând de la etajul 3, telefonul iarăşi a târîit. Un prieten. Care suna un prieten. Care să bem un vin. Care îl sună şi pe Manolu. Care mă sună pe mine. Care îmi trasează sarcini: apă, vin, suc, vii să mă iei. Aaaa, şi să nu uit că animalele n-au de mâncare.

Cumva, pe la 2 în noapte, am încheiat aventura zilei de vineri.

Sâmbăta. Zi frumoasă ca mine! Mica în excursieeeee… Manolu la serviciiiii…Io şefă pe tarla! Şi-am început a recolta. Din dormitor, din brazda de pe partea dreaptă, am adunat toţi ciorapii lui Manolu şi alte roade lăsate de izbeliştea săptămânii, de pe partea stânga, recolta a fost mai bogată. Acolo le găseşti pe toate, de la merele Anei, până la strugurii Micăi- adică multe şi mărunte. După recoltat, am arat cu aspiratorul prin toate colţurile.
Recoltele erau bogate în fiecare cameră, iar pe holuri casei domnea abundenţa! Ale naibii se copseseră toate în numai 3 zile cât am lipsit!

Pe la 4 spre 5 după amiaza am reuşit să le pun pe toate la locul lor. Care aşezate frumos pe rafturi, care atârnate pe sârmă la uscare, care spălate şi şterse cu cârpa şi arătură prin toată casa. Cum am norocul, la 5 minute după ce am tras tractorul, adică eu şi remorca, adică mopul, pe dreapta, a venit şi Manolu rupt de foame şi obosit ca râma. Ne recuperăm amândoi până spre 8 seara când hotărâm să cumpărăm pâine….de la Lidl. Ceea ce se traduce altfel, de fiecare dată. Ne melcuim printre rafturi, la a 3 -a tură iar mi se ia curentul şi-l sfătuiesc pe Manolu să mă ia de aripă, să-mi spună „tu” şi să mă ducă acasă. În parcare, ne dăm seama că în tot coşul ăla nu e nicio urmă de pâine…Mă garează la domiciliul conjugal şi plecă să ia pâine din colţ, unde e mai ieftină, nu ca la Lidl de costă un coş întreg! Mă alimentez cu juma de kil de apă cu ceea ce încep, încet, încetişor să ies din starea de avarie.

Duminică.
Ora 6 a venit, eu cu drag m-am trezit! După ora nouă. Adică aia cu limba dată înapoi. Până la 7 jumătate nici TT-ul nu catadicsește să se dea jos din coşuleţ. La 8 era forfotă în toată casa. TT-ul pe uliţă. Manolu era plin de avânt. Eu cu entuziasmul conştiinţei lucrurilor îndelung amânate. Şi aşa ne-am apucat de treabă. Strânge pavilionul, bagă mobilierul în casă, mătură curtea, strânge frunzele din grădină, spală curtea.

Aer curat, vreme frumoasă, muncă de galeră. Tot o recuperare şi odihnă!

Despre cel mai copleşitor

…sentiment.

Pe care l-am trăit acum o săptămână. E o nuanţă a sentimentului matern. O nuanţă egală cu prima zbatere pe care o simţi când fiinţa pe care o porţi în pântece capătă forţă, cu prima întâlnire pe care o ai cu cei doi ochişori pe care i-ai aşteptat 9 luni. E acel sentiment pe care nu poţi să-l explici dar din trăirile lui ai putea să scrii romane. Iubire, mândrie, afecţiune în cea mai pură formă. Fără aşteptări. Fără altă motivaţie decât „sângele din sângele tău”.

M-am nimerit la un final de oră de meditaţie. Când profesoara corecta testul. Când copilul meu răspundea şi profesoara doar îi spunea punctajul obţinut. Când punctajul era maxim. Când profesoara, de modă veche, îmi spune:
– E un copil foarte bun! Mă uimeşte cât munceşte!

Despre cel mai copleşitor sentiment am putut să scriu mai târziu. Atunci, mi-am strâns pumnii să nu plâng de emoţie. La maşină, le-am lăsat să iasă din prea plinul lor. Mi-a trecut prin ochii înţeţoşaţi momente. Momentele când o priveam cât era de mică şi din ea răzbea altă persoană. Ca mamă, copilul ăsta m-a învăţat foarte repede să fac diferenţa între dependenţa ei de mine şi faptul că e alt cineva. Da, copilul meu, dar altcineva. Sigur că am manipulat nevoia ei de mine, de noi, cu educaţia pe care am considerat că trebuie să ajungă la ea. Mi-am adus aminte de războaiele duse cu şcoala. Momentele în care am urlat : EU AM ÎNCREDERE ÎN COPILUL MEU! Sigur că ştiam că mai greşeşte, că uneori în spiritul anilor pe care-i avea, era la stadiul minciunilor. Ştiam, dar educaţia asupra acestui aspect îmi aparţinea şi n-am lăsat pe nimeni s-o facă în locul meu.

Momente. Stări. Amintiri. Bucurii. Şi, dezamăgiri. Dar chiar am avut încredere în ea. Fiindcă era altfel. Nu eram nici eu, şi nici tatăl ei.

M-am aşezat la volan. Încercam să înţeleg sentimentul care m-a zguduit prin toate fibrele fiinţei mele. Sigur că era vorba de iubire! Sigur că era vorba de mulţumire, mândrie, bucurie!

Dar mai era ceva. Că acest alt OM e copilul meu. Că ei îi aparţin reuşitele.
Că eu i-am fost dată s-o ajut, că ea mi-a fost dată, de Bunul Dumnezeu, bună.

Când amintirile

…te răscolesc până la prăselele anilor.

Un moment. Atât mi se pare acum privind în spate. Nu ştiu când s-a dus şi nici nu mai ştiu ce-a rămas.

Str. M Sadoveanu. Eforie Nord.

Paradoxal, în fiecare an, mergem până în Eforie Nord în piaţă. Căci cei mai buni castraveţi muraţi, acolo sunt. Paradoxal, numai de piaţa asta mi-am amintit, ani la rândul. Ca localizare a unor vremuri cu copii, de copii.

Anul ăsta mi-am dat seama. Piaţa la care tot vin de atâta vreme e aceeaşi piaţă cu cea a amintirilor mele. De la piaţă, în jos, prima stradă la stângă. Am fost. Preţ de câteva minute am staţionat în faţa casei. Aceeaşi casă ca de atunci. Cu gardul ei de fier forjat. Am zărit cămăruţa. Şi…emoţia m-a copleşit.
M-a invadat bucuria revederii. Duioşia copiilor ce eram. Un amalgam de sentimente. Câţi au trecut?… 40, 40 de ani.
Cu cât mintea îmi dezvăluia amintiri, cu atât mai multă fericire am simţit. Pentru că, acolo, pentru câţiva ani la rândul, am fost un copil fericit.

Pe strada asta, stătea- şi poate mai stă încă- Şucuran de-o vârstă cu mine-nu ştiu dacă aşa i se scrie numele sau ba- unul din copii gazdelor la care, ani buni, am stat în gazdă. Eu cu sor-mea. În cămăruţa mică din faţă. Din dreapta. Cămăruţa cu două uşi şi-un pat, îi ziceam. De fapt, atât de mică, cât să intre doar patul, cu salteaua lui de paie. Din uşa săreai în pat, din pat, pe fereastră, în curte. D-aia îi suneam cu două uşi, că, la vârsta ai, intram pe uşă şi săream pe geam. Ne alergam ca haidamacii. Toţi. Vreo 5.

Nici că-mi păsa de mare, apă, soare. Rămâneam la gazdă cu ai ei. Spre bucuria sor-mii care se făcea una cu cerceaful cât era ziua de lungă şi nu mai trebuia să aibă grijă de iepurele cu 10 ani mai puţin.
Alergam toată ziulica în picioruşele goale. Pe străzi, în bătătură, până când albul nu se mai zărea pe noi, până când ne chemau la masă. Roşii cu brânză şi cu ceapă. Şi codrul de pâine. La sfârşit tăiau un pepene roşu.
Cea mai bună masă!
Roşul pepenului se amesteca cu ţărâna maieurilor. Şi iarăşi o luam la alergat…

M-au podidit lacrimile. Amintirile au năvălit pe rând. Râsetele îmi ţiuiau în urechi. Ţipetele copiilor ce-am fost. Bucuria copilăriei. Încă vedeam fetişcana care sărea pe fereastră în curte. Încă o vădeam pe Şucuran urmându-mă şi după ea pe toţi ceilalţi spre disperarea tuturor. Stăteam acolo şi priveam casa ce se ascundea în umbra nopţii. Cu zâmbet larg şi lacrimi pe obraji . Ca şi cum aş fi descoperit o comoară. Ca şi cum s-ar fi făcut tunel de timp. Am rămas cu buburia în suflet. Am regăsit locul unei părţi din copilăria mea pe care, timpul, mi-l ştersese.

N-am sunat la poartă. Oră târzie. Mi-ar fi plăcut însă. Şi probabil, dacă ne ţine Dumnezeu sănătoşi, la anul, o să bat.