Categorii Arhiva: In

Lampionul chinezesc

de

…sau cum se ratează o vacanță.

Nu știu cum e pe la alții dar tradiția familiei spune: ”nicio vacanță fără lampioane chinezești înălțate cu dorințe”.

După 4 zile de belehuzit întru vacanția, momentul ridicării la astre a baloanelor a sosit. E o parte senină și veselă în acțiunea cu pricina dar și o latură ce se conturează din ce în ce mai întunecată. Nu pot să-mi dau seama de unde atâta speranță, de unde atâta ocultism pentru lampionele cu pricina în contextul în care din 5 abia 2 sunt fără defect de fabricație, adică fără sfărmarea în pietrele digului sau înecarea în marea învolburată a speranțelor puse.

Momentul în sine e simpatic și cu ritual. Unul desface ambalajul, altul, nemernicia aia de hârtie, unul se ade la de′ște cu bricheta până aprinde pastila, ca la final, întru ridicare aleargă după balonul cu vâlvătaia înăuntru doar-doar catadichește să se ridice și nu se sinucidă prin foc sau înecare.

Dacă unul reușește să plece cu dorința la stele, atunci strigătele de victorie ca și cum am învins balaurul chinezesc umplu plaja.

Aseară, cum spuneam, cu 4 exemplare- unul pentru fiecare și unul pentru defectul presupus, am reluat activitatea. Primul a fost câștigător. A lui Manolu. Al doilea, umpic mai săltăreț, al meu, tot câștigător. După care s-a aplicat regula defectului cu celelalte 2.

Cu buza lăsată cât să măture plaja, Mica, nada. Clar! Speranța, gândul, dorința s-au dus de râpă ca și vacanța liniștită! Numai c-o aud:

– Mi-am ratat vacanța!

Mă uit la ea, frate, și-a noastră, îmi zic! Vârsta ”semnelor” și-a înterpretării zborului lampionului chinezesc ne-a cotropit! La fața plină de dezamăgire orice reacție, în afară de cea logică, nu ar fi făcut decât să-i dăm dreptate lampionlui!

Mai luăm două. Să fie. Rămân la gard, fumez o țigară, două. Ei se duc să le aprindă. Când isprăvisem a doua țigară și tocmai mă roteam printr-un butic cu brizbrizuri, vin. Mica cu fața luminată. ”S-a înălțat, fi-i-ar coada de lampion, să-i fie!

Veselie, tată! Și iar o aud:

– Gata, am reușit, e vacanța frumoasă acuma!

– Păi, da! zic. Corect! Hotelul de 4 stele cu tot cu piscină încălzită, vreme de Antalia, mâncarea de Michelin, garderopa nouă din cap până-n picioare cu tot cu costum de baie, atmosfera liniștită și fără crize de personalitate, geanta de 250, făcuseră deja să fie o vacanță complet nereușită! Noroc cu lampionul ăsta că s-a înălțat! 😛

Râde. Râde că-și permite.
Lampionu-i înălțat
Și vacanța-m salvat!

Cutia Pandorei

de

…altfel…

Nu, n-am să vă povestesc povestea. Nici n-ar avea vreun sens. S-a scurs de mult vremea zeilor de când e deschisă şi de când, cruzimea, aroganţa, suferinţa/durerea, vanitatea, lăcomia şi gelozia, pofta trupească, ura, lăcomia, bolile, lenea, tristeţea, teama, inşelăciunea, subjugarea muritorilor de către zei(şi ban) şi suferinţa şi moartea au fost eliberate. Şi, ultima, cea altfel, speranţa. (normal, le-am luat de pe Wikipidia!)
De atunci, bântuie toate, şi oricât de făţarnici am fi şi nu vrem să recunoaştem, bântuie prin noi. Cu tot cu speranţă. De multe ori deşeartă. Alteori, contradictorie. Şi, nu o dată, surprinzătoare.

De fapt, e un post despre mâncare. Sau mai degrabă, mâncarea l-a generat pe el.

Pentru că m-am agăţat de nişte cutii cu fructe de mare, care baby, care scoici, aseară, le-am pus în tigaie.
(completare pentru înţelegere- niciodată nu am gătit aşa ceva, pentru că nu-mi plac. Ştiu, nici că am gustat, pentru că nu vreau. Nici să încerc. A încerca are sens când există sens.Aici, pentru mine, nu există că doar nu s-au terminat mâncărurile pe lumea asta.)

M-am uitat lung la ele. Aşa cum stăteau ele, după decongelare, jilave şi cu iz de mare.(Am avut impresia, la un moment dat, că şi ele se uită la mine. Prea mici, prea mulţi ochişori!)

Acum vreo lună fiind la nişte amici într-o seară, gazda a gătit aşa ceva(spre că se remarcă  „aşa ceva”), iar eu am stat cu ochii când în ochii gazdei, când la animalele alea din tigaie.
Am încercat să-mi amintesc ce făcuse! Nici vorbă! Doar gesturi şi fapte aleatorii: usturoiul strivit, paharul cu vin, lămâie, tigaie sfârîind, râşniţă scrâşnind.

Speranţa. Că poate reuşesc, că doar sunt mare gospodină, să scot ceva din ele pe gustul musafirilor. Sanchi! Am strâns speranţa în braţele gândului meu și cu ea mi-am făcut cruce, ca o disperată! Să gătesc ceva ce n-am mai gătit, să nici nu gust, să nu știu cum trebuie să arate gătite şi, să şi iasă bine pentru nişte cunoscători şi mari consumatori de astfel de.

Mi-am scos tigaia- tot p-aia cu care mă lăudam la postul trecut. Pe care am pus-o la încins. Cu uleiul de măsline ăla de-a emigrat fără voia lui. Cu o „nesfârşită plăcere” am tăiat plasticul vidat al animalelor fiind foarte atentă ca în această manevră să nu cumva să mă şi ating de ele. Am reuşit.
Răsturnate în strecurătoare- departe şi în siguranţă de mâinile mele- le-am spălat în jet de apă rece. Şi le-am lăsat la scurs. Cât să se scurgă ele singurele iar eu să nu fiu nevoită le vântur cu aripa din dotare. (aici am vrut să abandonez a doua oară- prima oară fiind când am deschis sertarul congelatorului).
Între timp, o olicică cu apă uşor sărată clocotea hrăpăreaţă pe aragaz. Hrăpăreaţă fiindcă cum le-am pus în ea, cum le-a înghiţit în bulele ei. Le-am salvat de la al treilea clocot. Ca mai apoi să le arunc în iadul uleiului încins. În care le-am lăsat, la foc mic, preţ de vreo 10-12 minute. Cât să-mi caut, curăţ 3 căţei de usturoi. Şi, să fumez o ţigară. Pentru aerosolii din fumul de ţigară.

M-am întors la tigaie cu acelaşi entuziasm pe care l-am avut de la început. Acum cu şi mai mult, datorită mirosului răspândit. Şi, am mai curăţat încă 2 căţei de usturoi mai mititei pe care, împreună cu ceilalţi, i-am strivit cu dosul palmei, barbar şi fără ezitare, nu de alta dar să-i şi nimeresc pe ei și nu blatul, şi i-am aruncat şi pe ei în hăul tigăii. Cum zeamă nu prea mai era mi-am adus aminte de vinul pe care l-am plimbat într-un pahar de pe terasă amicilor în bucătăria lor tocmai pentru acelaşi scop. Şi-am pus şi eu direct din pet-ul de 5 l de Recaş demisec pe care îl aveam la îndemână dar nu înainte de o lingură de unt tot d-ăla ostrogot pentru care am făcut pasiune. Vinul să fi fost…Vreo, vreo, vreo…nu ştiu. Cât să le bine dar nu să înoate prin acoperire.

Sare. Piper. Multicolor.

Şi încă o ţigară. Şi vreo două comenturi pe feisbuc. Alte 10-12 minute.

Răsturnate într-un bol. Apoi, nişte lămâie peste ele. Şi, atât. Că le-am dus afară la musafiri. Pe lângă multe altele.
Cum şi bolul a fost şters cu o chiflă am înţeles că le-am nimerit dar n-am înţeles cum şi cum. Cum de au ieşit şi cum le este gustul.

Mi-am adus aminte de speranţa mea. Dorinţa de reuşită. Singură, stingheră şi temătoare.
Cumva, ignorând pe toate celelalte(ieșite din cutia Pandorei ) care sunt în noi şi în jurul nostru, se întâmplă miracol şi-şi face de cap reuşita cu noi!

Să mai bag şi-o culinară

de

… pentru-o seară arbitrară…

Foicică maghiran
Că sunt plină de elan!

Mă întâlnesc cu alde niscai preteni acu′ vreo două-trei zile. Punem de-o friptură cu vin cu gheaţă? întreb io pe vremea când eram plină de energie. Nah, ce răspuns să-mi fi dat bieţii oameni?! Că, nu? S-au sacrificat şi-au zis da. Ba, ca să îmi (mai)facă un hatâr, ei cu lichidele, io(noi) cu solidele.

Deschid larg şi pe rând uşile congelatoarelor. Intru printre sertare şi fac inventarul de-mi îngheaţă, tot pe rând, arătătorul, inelarul şi, parţial, mijlociul, cumva într-o poziţie indecentă.

Fratele meu mic,
De porc n-am găsit nimic!

Mă repliez pe cele n±1 pungi existente. File de cod, piept de pui şi nişte fructe de mare, şi vidate şi congelate.

Trei punguţe măricele,
Să facă mama, bunul din ele!
Că mama vă pune vouă
(şi cum spunea capra)
Lapte-n ţâţe,
Drob de sare
în spinare,
Mălăieşşş
în câlcăieş,
Smoc de flori
Pe subsuori.

Le las la decongelat, până mai pe înserat.

Când le vine vremea, mă ţin de promisiune şi încep, mai de început, cu fileu de cod, că ăsta se îneacă în vinul alb, şi el şi noi:

Ce să fie, ce să fie? Păi, să fie! Mă reped ca o vulturiţă la 4 morcovoi şi numa′ ce i-am răsucit că s-au şi dezgolit fără pic de ruşine! Îi pun de-o parte şi trag la 3 ardei rotofei şi şo! şi pe ei! Două cepe cucuiete îşi râdeau în barbă pe blatul bucătăriei. Când le-a pierit lor râsul că le-a venit rândul, m-a pornit pe mine plânsul în timp şi după ce le-am tocat mărunţel. Mi-am şters lacrimile şi am trecut la tocat ardeii babani. Morcovii, ca să-mi fie mai uşor, i-am dat pe răzătoarea electrică(că aşa îi spun eu maşinii de tocat carne care toacă numai legume, carnea îi stă în gâtul pâlniei de nici rotorul nu se mai învârte!)

Încing o tigaie adâncă de ceramică -că am şi-mi place(mă laud) că am- cu nişte danish d-ăla de îl mânci cu degetul zis pe numele lui de ostrogot: Lurpak cel Uşor Sărat. Arunc morcovul în ea, că dacă tot i se lăsase sucul, şi m-am gândit că aşa cum mi-e mie prieten râul şi ramul, aşa să-i fie şi lui ceapa şi ardeiul! Stau cu ochii pe ele până ce le văd schimbate la faţă. Clar, îmi zic, asta vor băutură! Şi torn. Şi torn. Şi torn vreo 7-8 gâţi de sticlă. Cu vin. Alb. Le las să se ameţească după care, ca să nu se-mbete, le separ. Legumele de-o parte, iar sosul în tava de yena(că am şi d-asta şi iarăşi mă laud!) pregătită pentru cuptor, unsă, în prealabil, cu uleiul de măsline plimbat de mine de la Kalambaka la Bucureşti.

Halelei, file, mărite!
Ţi-a venit rândul la gătite!

Iau codul, de unde apuc, şi-l rostogolesc prin sos. Sanchi! S-a descurcat ca peştele în apă! Acum, şi în sos în care l-am lăsat cât să se umfle a galben-portocaliu ca mai apoi să pun şi legumele. Şi, bâşt cu el la cuptor ca să-l fac rumenitor!

amestecatele ametite

inotatorul in sos

adunate gata

Ce-am făcut cu pieptul de pui şi fructele de mare, alte poveşti, una cu sparanghel şi alta c-o tigaie!

Hai să ne fie bine, ca să nu ne fie rău de poftă! 😀  😀

Tralala

de

…și eccetera 😀

De două săptămâni, sunt la foc continuu. Nu mai spun că și împrăștiată în cele 4 zări. Și fizic, și psihic. Noroc cu grădinuța și cu micile prostioare care mă bucură și-mi fac plăcere, gen poșetuțe, rochițe ori bălăriuțe pentru doamne și duduițe, pe care fie le culeg din drum, fie pur și simplu, mi se aduc fix pe birou. De multe ori, că au fost cazuri, chiar lăsate să mă uit mai târziu, inacceptabilul s-a produs: am uitat. Nu numai ce-s cu ele sau de unde sunt, ci pur și simplu, să uit să mă uit la ele. Grav, foarte grav! @#$!@!

Azi de dimineață, după ce-a trecut şi ultima picătură din zbaterea și zbuciumul final al acțiunilor derulate pe parcursul celor două săptămâni, s-a produs …relaxarea. Net, fb-uc, cafea, ce să mai…trai neneacă! Îmi vine în feed anunţul. Intru pe el şi ce să vezi?!?!?!?!

Se produce. Din ochi, pe firul arterei coronară direct şi fix în inimă! D-acolo a luat-o razna capul! Măi dragi tovarăşi şi prieteni, am simţit neuronu′ cum se ghemuieşte, ca mai apoi să se pleoştească ca o mămăligă răsturnată. Love, love, love la prima vedere! La vida începuse să palpita in ma corason!

Deci, da. Le-am văzut, mi-au plăcut. Ce rămânea de făcut?!
Caut disperată mărimea şi magazinul. Pe toate gardurile mall-urilor. Idem şi mărimea. Nema comandă online, fapt pentru care simţeam cum mă strânge distanţa dintre ele şi mine. Să purcedem, îmi spun, în barba ce nu trebuie rasă.

Dau, aşa de complezenţă, un telefon:

– Fratele meu alb de pe plantaţia ţării, acum că s-au terminat toate cele, crezi că în următoarele 3 sferturi de oră, ar putea apărea şansa ingrată şi nefastă să ai nevoie de mine, că uite pe mine mă amor după o pereche de sandale şi e de musai să mă duc să le iau că dacă nu, mă ia cu capu′!

Vocea din unde îmi răspunde ca la radio Erevan sau ca le meteo:

– Unde draq să te duci, soro, uitaşi de şedinţa de la ora 10, la aia cine vine?! Şi, unde zici că te duci? După sandale? Bravo, fată! Să-i iei şi directoarei o pereche ca să-i spun unde eşti! şi se pune pe râs de mă zgâlţie, prin telefon, de pe scaun.

Dacă-mi pica piramida lui Keopts în cap nu mi-aş fi simţit corasonul atât de făcut praf!
Parodiind senatorul, am tras tare înjurătura:
Fir–aţi ai dracului cu şedinţele voastre!

ps. am stat pe ghimpi şi mare nelinişte la şedinţa care a durat 2 ore – de nu se mai termina! Am ajuns la magazin încălcând câteva reguli de circulaţie. În parg, am avut revelaţia: sunt conservatoare!
Cam acelaşi model de sandale am cumpărat iarna trecută…şi pe care, n-am avut încă vara să le port…

Adaugat in categoria In

Probabil am fost

de

… scrisă.

″Capacitatea noastră de a îndura până la sfârşit în neprihănire

depinde direct de tăria mărturiei noastre

şi de profunzimea convertirii noastre.″

Richard J. Maynes
(habar n-am cine e
dar mi-a plăcut cum a spus)

N-am mai scris. Nici n-am intrat în cămăruţa numită blog. Nu pentru că n-am ce, nu pentru că nu se întâmplă, nu pentru că nu-mi mai place…ci doar pentru că…

Multe lucruri s-au întâmplat şi se întâmplă. Uneori, timpul trece mult prea greu, alteori, nici nu ştiu în ce zi a săptămânii sunt. Iar teoria mea- n-am chef să caut pe unde am scris- spune că timpul melcuieşte la greu şi zboară la fericire.

Acum ceva vreme povestindu-i o anumită întâmplare unui prieten, o întâmplare cu prea multe coincidenţe şi bizare ″10 întâmplări ciudate″, inexplicabile şi tendenţioase până la rana sufletului dar plecate din colţul opus al raţiunii colţ cu coincidenţa- felul în care se arată Dumnezeu- mi-a dat un răspuns de aproape mi-a tăiat suflarea. Nici nu mă gândisem, nici măcar nu trecusem pe lângă graniţa gândului.

″Eşti scrisă pentru încercarea tăriei.″

Întâmplarea se apropie de bagatelizare. Timpul scurs a şters ce era de şters, adică aromele. Au rămas numai izurile. Şi fiindcă nu aveam şi nu mai am la ce să-mi bat capul, oricum în acel caz ratasem să-mi încerc tăria, a rămas totuşi, în buna obişnuinţă locală, extrapolarea unui răspuns- acestui răspuns- asupra altor întâmplări.

Şi m-am gândit. Şi m-am răzgândit. Şi iarăşi, m-am gândit. Şi mi-a zvcnit de câteva ori şi mâna şi limba. Şi iarăşi m-am răzgândit. Şi mi-am luat şi alte repere, exterioare experienţelor mele de viaţă în care sunt direct implicată.

În fiecare zi, clipă suntem supuşi acesteia. Alegem să fim. Tari pe dinăuntrul nostru şi ″slabi″ în faţa altora sau ″tari″ în faţa altora şi slabi pe dinăuntrul nostru. Undeva între cele două, îşi bagă cineva coada.

Plecând de la asumarea conştientă a nerăspunsului pe măsura cel puţin a aşteptărilor(a se citi provocărilor) sau, asumarea tăcerii în faţa obrăzniciilor, delimitarea de reacţii a făcut ca cel de-al 3-lea ochi să vadă altfel. Nu prin prisma mulţimii şi a trendului ci prin propria aşezare a ″ordinii de pe tricou″ a valorilor infipte puternic în principii .(Fie vorba între noi, astea nu vin singure şi neînsoţite de partea ″cealaltă″. Delimitarea♥singurătatea. Ceea ce nu e chiar ca inima neagră din povestire, atâta timp cât îmi e bine cu mine însămi. Şi-mi e, cum mi-a fost mereu.)

Dar…

Pentru că există şi un dar – de fapt un Dar- acela de a percepe mai degrabă realitatea. Care nu e roză. Şi nici măcar cenuşie. Oricât s-ar vrea a se arăta. Şi-mi vin în cap, acum în timp ce scriu, proverbele pe care bunicul a avut grijă să mi le implanteze în conştiinţa mea de copil:

– să nu ling unde ai scuipat- de aceea mi-a fost greu să scuip căci de acolo nu mai nimic,

– să nu atârni în umbra altcuiva – de aceea mă chemă virtual altcumva iar în real zidesc construire,

– să nu văd omul prin vorbele sale ci prin faptele lui – de aceea îmi adun faptele ca să am cu ce umple sacii vorbelor,

şi

să nu uit niciodată că sfârşitul lumii începe atunci când trădătorii sunt omagiaţi de cei trădaţi…

Aşa că am preferat să tac.

Să tac adânc faţă de faptele nelegiuite ale oamenilor în interacţiunea lor cu mine. Dincolo de ego-ul meu. Mai departe de orice închipuire a lor atribuită mie. Să nu fiu la fel. Să nu ridic piatră crăpătoare de inimă de om. Şi-n delimitare, să-i privesc cu ochiul cel de-al 3-lea şi le văd culoarea, care de departe, nici pe departe, nu se apropie de neprihănire.