…nebun…

Mereu la drum lung, pe locul din dreapta. De data asta, sofer.
Experienta mea cu autostrada s-a cam incheiat undeva intre Frankfurt si Dusseldorf, acum 25 de ani. Dupa nici 60 de km, m-a furat peisajul monoton si gri si m-a luat cu somn. Mi-a fost indeajuns. Cum, in Romania, n-am fost in pericol zeci de ani sa adorm intre doua semafoare si trei injuraturi neoase bucurestene, nu mi-am batut capul cu ce oi face eu la drum. Sau, ba da, putin 😀

Mi-a fost drag de parapetii de beton…si de rigolele de pe Posada. La dus, am avut noroc. Nici prea, prea, nici că, că.  Apoi …doua zile si jumatate de asa ceva….nu mi-a mai trebuit nimic. Nu, nici apa n-am prea baut.

Intoarcerea insa…a fost altceva. Cu totul altceva. Aglomeratia era la pachet. Si pana in Comarnic am exersat expresia „os prin os”. Apoi…cocotata pe un pod, intre zeci de alte masini, parapeti la stanga si dreapta…vreo ora si ceva. A fost inceputul. Ploiestiul se intuneca si mai mult de nervii stransi acolo. Nu, nu ai mei. Realizasem, urmarea si nu eram deloc nerabdatoare. Care nu era tocmai ce-mi doream pentru o prima experienta la 130 de km la ora cu doi copii in  spate. Sute de masini…cu soferi grabiti. Cu masini puternice…

Cu dintii stransi, cu mainile lipite de volan, cu zeci de stopuri de toate marimile, formele si intensitatile in fata, in ochi. 120, 130, 150 coloana, sir. 67, 41, 20…dreapta, intrarea in Bucuresti. In benzinarie, imi tremurau genunchii.

O experienta.

Peste toate insa… pozele spun totul. Oricand. Iar.