…nevăzuţi.

Ideea asta de articol mi-a venit acum două zile privind pe geamul unei clădiri în care mă aflam pur întâmplător. De la o înălţime suficientă şi un unghi convenabil mie, priveam trecătorii. Sau mai degrabă, prin ei, prea atentă la imaginile minţii mele. Asta până când dintr-un balcon s-a desprins o pungă. O pungă roşie umflată de vânt. O pungă roşie ca un lampion chinezesc fără sens.

Am urmărit-o până pe trotuar unde s-a oprit împleticită de piciorul unui trecător. Dezgustat, iritat. Nervos în mişcările cu care şi-a eliberat piciorul. Plecând mai departe şi privind în urmă ca şi cum punga aia s-ar fi luat după el. L-am însoţit cu privirea până când nici urma paşilor lui morganici nu s-au mai văzut. Mă prind în poveştile de pe stradă. Îmi răsucesc capul în cealaltă parte.

Un cuplu. O ea. Un el. La braţ. Ea priveşte vitrine. Şi ar mai zăbovii puţin după paşii mici şi încetiniţi pe care-i face. Poate o interesează ce vede în magazine sau poate, doar plăcerea imaginii lor, ei doi, reflectată în geamuri o atrage ca un miraj. El o trage după el. Hotărât. După poziţia capului nu-mi dau seama dacă ochii îi ţintesc a grabă spre înainte sau aroganţa îi stă în statură. Din sens opus lor, se apropie 3 pâlcuri de fete, de femei. Câte două, câte trei şi ceva mai îndepărtate, urmându-le, alte două. Gesticulează, râd, se întorc, se răsucesc. Părul în vânt, siluete fusiforme. Primele 2 ajung în dreptul cuplului. Bărbatul întoarce privirea. Femeia de lângă el observă. Îl trage de braţ şi mai aproape de ea. Cu celalată mână gesticulează. El se desprinde din încleştare. Se opresc. Se ceartă. Ea îşi duce mâna dreapta la ochi. Poate îşi şterge o lacrimă, poate doar alungă o geană căzută şi rebelă. Nu ştiu.  Bărbatul îi cuprinde umerii cu mâinile lui ca mai apoi s-o îmbraţişeze. Se împacă. Pe lângă ei trece şi al doilea grup de fete. Femeia îşi priveşte bărbatul de lângă ea. Îl supraveghează. El nu-şi mai întoarce privirea. Ea îl ia de braţ şi pornesc mai departe.

O scenă fabuloasă demnă de Fellini, de cred că 30 de secunde, poate un minut, întâlnirea dintre nărav şi disperare avea ca să urmeze.

Al treilea grup. Ultimele două. De sub canadiana uneia nu se vede nicio urmă de rochie, fustă. O fată/femeie, o canadiană scurtă abia ce-i acoperă fundul şi un dres bej. Cocoţată într-o pereche de cizmuliţe negre. Bărbatul se desprinde a doua oară din strânsoarea partenerei. Se apleacă. Se lasă pe vine şi umblă la şireturile pantofilor lui. Partenera lui se întoarce cu spatele şi îşi fixează faţa spre vitrine. Fata/femeia ajunge aproape de el iar el ridică privirea spre pulpele ei în mişcare. Femeia-parteneră îl priveşte din vitrină…

Îmi ridic privirea la etajele superioare din blocul din faţă. O perdea flutură semn că tocmai cineva, poate chiar martorul meu, s-a retras în umbră.

Martorii nevăzuţi ne privesc neştiuţi. Tăcuţi asistă la secvenţele vieţilor noastre. Jocuri de puzzle existenţiale. În care noi aşezăm piesă cu piesă, ceas de ceas, oră cu oră, an cu an. Încercând să desăvârşim o imagine limpede, clară şi cu sens. Fără să intervină observă, de cele mai multe ori înaintea noastră, când şi dacă piesele alese de noi se potrivesc întregului. Altfel spus, sunt părtaşi fie la bucuriile, fie la trădările noastre.
Bucuria sau trădarea împărtăşită. Bucuria sau trădarea de sine.

Martor nevăzut, taciturn şi rezervat, privesc. Martori nevăzuţi, taciturni şi rezervaţi, mă privesc.