…si copiii lui…

S-a nimerit anul asta sa vina odata cu mine. Sa venim amandoi, la ora potrivita, pe aceeasi ruta, in acelasi avion. Perceptia celor ce ma asteptau a fost ca-l asteptau pe Mos Nicolae. Si probabil, din cele doua prisme, pe-o parte de dragul meu si din grija unor conditii meteo nu tocmai dintre cele mai favorabile, Mos Nicolae aduceau o mama si o sotie, pe de alta parte, ma asteptau ca pe Mosul insasi, 2 copii de varste diferite(dar tot copii!) aproape cu ghetutele in mana, in aeroport.

Cu toata varsta mea, cu toata experienta, eu insumi…l-am cautat pe Mos Nicolae, dintre bagaje, dincolo de usile culisante de cate ori se deschideau. Si, l-am vazut, la dublu. Erau acolo Mosii mei Nicolae, nerabdatori, cu capetele itite si ochii sfredelitori.

Aseara, ma aflam inca departe, intr-un loc strain chiar daca de poveste. Pe ultima suta de metri, un ultim tur dat prin Piata de Craciun din Nurnberg. O ultima taraba. Ma opresc si cer ce doream. 3 euro, imi spune, in germana, comercianta. Dau doua monezi de cate 2 euro. Apoi, imi da rest 3 monezi de cate un euro si odata cu ele aud intr-o romana cat se poate de clara :

– Cum va place targul?

Nauceala banilor prea multi din mana a trecut peste nauceala de a auzii, pe altcineva decat colegul meu cu care am plecat, graiul romanesc :

– Dar, tu ce mi-ai dat aici?! Si i-am aratat restul dat, din palma mea intinsa.

– Sss, e Mos Nicolae! mi-a zis si mai intai mi-a zambit.

Apoi, i-am citit pe fata bucuria, privindu-ma pe mine. In ochii ei, in manifestarea mea, devenisem copil. Stiam amandoua ca nu banii contau ci doar bucuria de a darui si surprinderea si bucuria de a primi.