…şi nu ne mint.

Ochii râd. Uneori jucăuşi. Luminaţi. Proiectori de voie bună şi bucurie. Te scalzi în irisul lor şi-ţi place viul sentiment de mulţumire.
Ochii plâng. Uneori chiar fără de lacrimi. Se unduieşte în ei umbra nesperanţei, a golului, a amarului. Prăpastii întunecate, fără de licăriri. Terni.
Pe cât de hulpavă-i bucuria, tot pe atât e şi mâhnirea. Şi amândouă sălăsluiesc şi se citesc în ochii noştri.
Ochii exprimă. Sentimente. Stări. Simpatie, iubire, ură, empatie, lăcomie, compasiune, ură, furie, mânie, indiferenţă, nedumerire, dezaprobare, îndoiala, frica, trufia, sacrificiul, dezamăgirea, demnitatea, blândeţea. Şi încă multe altele.
Ochii, au jocul lor. Chiar dacă sunt ficşi, spun ceva. Chiar dacă joacă, spunând altceva. Ochii sunt ferestre. Spre lumea interioară a gândurilor nerostite.
Apoi, mai sunt cei seci, reci, de sticlă. De peşte. Eu fug din calea lor iar aici, n-am să fac referire la ei.

Apoi, mai e şi irisul cu a lui culoare inconstantă. Şi, pupila cu ale ei dilatări şi contractări. Şi ele spun atât de multe…Întotdeauna complementare interiorului.

Toate astea mi-au trecut prin minte, prima oară, acum câţiva ani buni. Privind omul din faţa mea. Vorbele lui contrastau puternic cu ochii lui. Nu-i plăcea că trebuie să discute cu mine. Pentru el femeile nu aveau ce discuta cu bărbaţii în materie de afaceri. De câteva ori a solicitat să vorbească cu altcineva, cu un bărbat. Tot de atâtea ori, mi-am exprimat refuzul să discute cu altcineva în numele meu, despre ce e al meu.

Politicos în vorbe, cu zâmbetul pe faţă, mă săgeta din privire. Mă uitam în ochii lui negri ce se întunecau pe măsură ce eu, cu acelaşi zâmbet fals curtenitor, îi serveam doleanţele şi îl înfruntam cu contraargumente. Discuţia s-a finalizat cu încheierea unui parteneriat. La final, spre despărţire, i-am spus ce-am văzut în ochii lui. Umbra neagră şi gândurile lui de dincolo de vorbe, cele cu intenţii de pieire. Pe care înţelegeam, pentru că ştiam de unde îşi trag obârşia şi ea nu avea nicio legătură cu mine.
M-a privit şi mai negru. Am râs. De frică.
Ne-am întâlnit de multe ori de atunci. În timp, destul de mult, ochii lui au început să spună altceva. Se obişnuise cu mine, dar nu cu statutul meu de femeie. Nu i-am uitat niciodată negura adâncă. Şi nici semnificaţia ei. Undeva acolo, ascuns adânc, în omul ăla zace o fiară. Ca în noi toţi. Pe care niciodată nu ştii ce-o scoate la lumină. Poate fi din o educaţie, poate să erupă odată cu instinctul de supravieţuire sau s-o aducă furia în faţă. Cert e că e acolo pândind momentul să se releve. Zilele astea am mai întâlnit unul ca el. Fiare în stare latentă. Sunt lângă noi, printre noi. Ne induc în eroare cu amabilitate, maniere şi vorbe decente spre curtenitoare.

De atunci am tot „citit” ochi străini. M-au amuzat şi mă amuză teribil două categorii de parteneri de dialog. Ale celor care spun „nu” din gură dar nu pot să-şi reprime dorinţa din privire şi ai celor care vor să pară, din vorbe, determinaţi dar le licăreşte frica&îndoiala în căutătură.
Abordarea în cazul lor e simplă, dezinvoltă.
Nu acelaşi lucru pot să spun, că mă amuză, despre categoria care mimează fericirea/împlinirea. Această categorie mă mâhneşte şi, ori de câte ori o întâlnesc, fie fizic, fie într-o imortalizare de moment a vreunei fotografii, identific ce vor să tăgăduiască. Visul spulberat. Valul de amărăciune ce se ascunde stingher în priviri, nu de puţine ori, mă învăluie şi mă atenţionează. Alt mod de abordare. Cu prudenţă şi blândeţe.

Paleta de uitături este fabulos de multivalentă. Vorbim cu ferestrele sufletelor noastre, ochii nu mint şi nu ne mint. Dar cum indiferenţa e la îndemână iar atenţia necesită efort, în goana zilelor şi această nepăsare firească a fiinţei umane, le ignorăm adesea, cel mai adesea.

În detrimentul fiecăruia dintre noi, paradoxal, trecem cu vederea, vederi.