… şi aer.

Nu o dată am mulţumit Celui de Sus. Probabil cel mai des o fac la volan. Nu probabil, ci sigur şi zilnic. Atunci ies dintre pereţi. Atunci apuc să văd lumea, pomii, păsările şi cerul, să respir aerul fără îmbâcseala tonerului şi fără ţârâitul telefonului. Când mi se arată câte o imagine pe care o surprind şi fotografic, mă minunez de două ori. De frumuseţea văzută, de ce e capabil Dumnezeu cu a lui Natură, şi de faptul că, indiferent de aglomeraţia şi ţopârlanii traficului, indiferent de problemele mele, indiferent dacă vreo persoană mă însoţeşte sau de subiectul discutat, indiferent de vreme, eu, eu încă văd. Nu numai pentru că ochii îmi sunt valizi ci şi pentru că dincolo de toate, VĂD şi mă bucur. Că pot rupe orice gând, orice întâmplare, orice conversaţie, ca să contemplu aceea frumuseţe a Naturii, care nu mi-e deloc indiferentă,  îmi produce de fiecare dată emoţie, zâmbet şi visare. Altfel spus, că „încă îmi arde” şi nu am trecut spre indiferenţă, banalitate şi amarnicul gust al saturaţiei. Cum să nu-I mulţumesc pentru asta?!

Cu gândurile împrăştiate, amândoi bântuiam ieri prin piaţă dar nu pentru cumpărăturile gospodăreşti ci pentru altfel de cumpărături. Atunci i-a văzut Manolu. Nişte uriaşi cu bulbul înglodat în pământ noroios. Nu i-am mai lăsat niciunul pe tarabă. Erau ai mei. Sunt ai mei. Azi, i-am plantat lângă fraţii lor, mai mititei şi răsăriţi.

N-ai cum să te mai opreşti mai apoi. Şi aşa mi-am petrecut câteva ore afară. Jalea frunzelor moarte era peste tot. În fiecare ungher al curţii. Şi m-am pornit. Din fiecare loc, pământ sau ghiveci a răsărit câte o plăntuţă cu verdele ăla tânăr şi fraged în contrast cu pământul negru şi ud. Apoi, bobocii de floare pe care nu i-am gândit c-or să se înghesuie atât de mulţi pe crenguţe. Muguri…muguri…muguri peste tot. Plesniţi, graşi, nerăbdători. Aşteaptă şi aştept.

Ce a mai bună greblă din lume, e mâna mea. Nu, nu pot folosi mânuşi. Trebuie să simt pământul şi el pe mine.
Să ne zicem fiecare ce avem de spus.