…o cruce…cu vagi urme de demnitate…

Octombrie, 2011

„O cruce avem fiecare de dus, mi-a spus.

Mai mare sau mai mică, după cum a considerat El că putem duce. Și povestea s-a-nșirat precum apa a unui râu ce-și caută vărsarea, într-o mare. Marea durerilor ascunse și a poverilor covârșitoare. Niciodată nu am putut zâmbii cu tot sufletul, inima mea și gândul meu erau mereu acolo, și-a încheiat povestirea.

Instinctiv, gândul m-a dus la crucea mea. Am găsit o umbra a ei sprijinită în colțul sufletului. Conturată pe jumătate. A celor ce-au fost. Privind femeia din faţa mea, ridurile adânci ale trecerilor de vremuri, aburul jumatăţii crucii mele neconturate m-a infiorat.  Dar Bun e Bunul Dumnezeu, nu-ţi dă mai mult decât poţi duce.”

Aprile, 2013

Da, poate, nu-ţi dă mai mult decât poţi duce dar nimeni nu-ţi spune pe care drum. Cum, tot aşa, nici nu te lămureşte nimeni, cum le duci.

O fată de 12 ani se sinucide pentru o notă. Un vecin se sinucide din dragostea pierdută acum x ani. Bărbaţi, femei se sinucid din lipsuri. Urlete de lup în sanatorii. Urlete de durere in oncologii.

Una peste alta, privind în jur, mă întreb dacă nu cumva, in calitate de actori principali pe scena vieţii noastre uneori din performanţă- prea multă performanţă- îl inducem în eroare şi pe Dumnezeu…