Când numai timpul

…poate explica.


Când numai timpul

Nimic nou, nimic vechi. Toate s-au petrecut şi înaintea noastră ca entităţi inviduale. Adică şi altora. Care au lăsat o urmă a experienţelor lor. Când le vine timpul, le aflăm de ce au fost aşa şi nu altfel şi noi pe cele din viaţa noastră. Când suntem pregătiţi să aflăm ca să pricepem. Şi nu, în colaps, nu demnitatea ne-o pierdem printr-o scăpare de clipă ci dârzenia cu care am fost învăţaţi în noi înşine să ne-o aflăm şi cu care, pompos, am defilat ani de-a rândul. Care se frânge şi te îngenunchează.

Dar ne ridicăm. Mereu ne ridicăm. Pentru că demnitatea ca şi bunătatea, atunci când există, când ne-am născut cu ele, revin. În forţă. Ne pun pe picioare şi mai ales în picioare. Vertical. Aşa cum ne-a adus barza(sâc! 😀 ) şi cum a vrut Dumnezeu să ne facă!

Zile lungi

…nopţi între lucid şi translucid.

Am avut iarăşi timp. Să reflectez. Să adun şi să scad. Fără însă, ca de data asta, să fac vreo socoteală. Pentru că am ajuns la concluzia că acolo, la marginea tărâmurilor, socotelile sunt nule.

Contează doar ce faci mai departe. Ce te schimbă sau ce laşi să te schimbe, dacă şi cum laşi să se întâmple. Ce mai rămâi.

Egoism cu toate formele sau iertare fiindcă n-au ştiut ce fac.

Cum mereu am avut dualitatea la îndemână, de fapt ea m-a avut pe mine la mâna ei, rostule ei abia acum mi s-a reliefat. Ca şansă să nu fiu dintre cei de care spune Dumi.”Ce face omul şi despre ce vorbeşte omul sunt două lucruri diferite.” Să caut mai întâi, până la prăsele înfruntând toată durerea vanităţii, faptele mele şi nu vorbele mele.
Superficialitatea conştiinţei sau ocaua cu două măsuri sau nici măcar, care după părerea mea şi-a experienţei de viaţă, îmi spun că asta e ceea ce ne strică sau mai bine spus, ceea ce ne împiedică să evoluam ca individ, ca specie. Ne târîm pe orizontala conştiinţei de 2015 ani.

Aşa că, gândind astfel, am ales. Şi, mi-e bine. Să ne fie de bine!

Oaia, capra

…şi alte zodiace.

La început de an. Sau, de început de an.

Acasă, la mama, pe 1 ianuarie, smeriţi şi frumos îmbrăcaţi, ne aliniam în faţa televizorului la orele fix şi niciodată trecute, să ne bucurăm de vienezul concertul de Anul Nou. Ştiţi voi, Bernstein, Strauss tatăl şi fiul, Mozart, sala magnifică, ţinuta şi ţinutele impecabile, aranjamentele florale, balcoanele şi cristalele candelabrelor, peisajele şi baletul, tavanele şi picturile. Nimic nu ne scăpa vederii şi admirării, captivaţi de dansul magnific al mâinilor dorijorului temporizări ale acurateţei sunetelor. Încărcătura de azi pentru mâine, de mâine pentru un an întreg. Pe care, mai departe în timp şi diferite spaţii, îl discutam, nuanţam şi comentam, în fel şi chip, până de Paşti.

Ieri, a explodat planeta (împreună cu ea întreaga gamă de televiziuni) pe ritmuri de zodiace şi previziuni. Pe segmente şi domenii ale vieţii noastre ciclice. De la sănătate până la love, de la conducători până la economic, de la cariere până la favorizaţi şi favoritisme. S-a decretat: anul oii aca capra de lemn, un an al instinctului îmbinat cu cel al raţiunii întru cooperare şi înţelegere. Sanchi, că parcă în ceilalţi de dinaintea lui, viaţa noastră s-ar fi putut baza pe altceva!

Concertul a rămas undeva în urmă.

Şi totuşi…

Dincolo de previziunile ce vor să fie, să se împlinească, dincolo de comercialul media, dincolo de situaţia karmică şi numerologia personală, clipa de bucurie pe care o apucăm la început de an, rămâne singura şi sigură tocmai din certitudinea existenţei ei şi a ceea ce oferă. Concretul clipei versus oaia, capra şi spiritul de turmă.

Orhidee mov, cravate gri(simple, cu dinguliţe ori cu picăţele), papioane, Strauss Sohn, cale roşii, orga, crini portocalii, un dirijor dedicat, crinii sculptați ai coloanelor, visare, visare, visare, oameni din toată lumea, harpa, viorile lustruite, o Viena de sărbători fără de zăpadă, cai cu şepcuţe roşii, vals, vals, vals, flaut, flaut, trompete, viori, viori, viori, speranţă, înfruntare, împlinire, desfătare.
Aplauze. Aplauze. Aplauze.

Darurile

…de Crăciun. Pe care le-am primit.

Iubirea. Empatia. Devotamentul. Grija. Prietenia. Bucuria.

Miracolul Crăciunului de la oamenii dragi mie.

Sunt cel mai fericit om. Darurile , oglinda a tot ce mă înconjoară. Despre mine. Cu mine. Locul meu în lume.

Ce dar material ar putea avea valorile lor?!

la multi ani!

La Mulţi Ani! 

 

Verde la fereastra

…dinspre N.

grau

 

– Uite, ăla se păleşte. Ce mic e!

– Am văzut.

Ne uităm la el câteva minute până răsare întrebarea:

– Al cui e ăla de mijloc?

– Nu ştiu.

Verde la fereastra

Şi chiar nu (mai)ştiu. Şi cred că nu conteză. Oricare-ar fi le păleşte şi p-alealelte.