…simplă cu răspuns lung şi complicat.

″De ce nu mai scrii?″ o întrebare venită pe mail printre alte întrebări. N-am răspuns acolo, am să răspund aici.

Nu mai scriu dintr-un motiv foarte simplu: datorită subiectelor. Fiecare se simte personaj. Şi, într-un fel, chiar e. Inclusiv eu sau mai bine zis, începând cu mine. Cumva lezez- ştiu bine că nu e aşa decât în măsura în care fiecare se recunoaşte în oglindire şi nu-i place ceea ce vede. Şi-am obosit.

Viaţa e aşa cum e, cum ne e dat să fie. De la noi făptuire ori de la ceilalţi punere în faţa faptului împlinit sau, pur şi simplu, dintr-o nimereală conjuncturală. Rareori facem ce vrem, rareori suntem cum suntem. Natura umană e diversă şi plină de nuanţe. Alb şi negru există doar în capul idealiştilor, restul îşi ghidează rolul pe scena vieţii după nuanţe, cireş, interese, supravieţuire indiferent de ceea ce înseamnă asta în abisul compromisului. Să iertăm, să tolerăm, să înţelegem. Numai că nimeni nu iartă, nimeni nu tolerează şi, şi mai puţini sunt cei care înţeleg. Dezbrăcaţi de motivaţii- reale, imaginare, prioritare sau puerile- rămânem goi şi nu ne place ceea ce vedem. Nici singurătatea, nici „neica nimeni” în faţa propriei oglinzi. Nu suntem în stare să ne asumăm şi nici să fim modeşti în drumul nostru prin zile.  Trebuie să fim „cineva”. Centrul universului altcuiva. Niciodată al sinelui nostru.

Nu mai scriu- şi iată cum mă dezic prin aceste rânduri- fiindcă cu înaintarea în vârstă, încep să înţeleg -să constat- că totul se măsoară în clipe. Pasagere şi complet aleatorii. Clipe de bunătate, clipe de iubire, clipe de prietenie, clipe empatie, clipe de corectitudine, clipe de demnitate, clipe de onoare, clipe de ascultare, clipe de autocontrol, clipe de cinste, clipe de blândeţe, clipe de compasiune, clipe de credinţă, clipe de curaj, clipe de discreţie, clipe de generozitate, clipe de hărnicie, clipe de justiţie, clipe de loialitate, clipe de onestitate. Doar clipe fără consecvenţă. Ca nişte mici străluciri pe cerul întunecat. De cele mai multe ori aprinse în relaţia cu noi înşine. Între ele, clipele-puncte din codul Morse ale vieţii, sunt liniile aceluiaşi cod, lungi şi interminabile ale compromisului îmbrăcat de cele mai multe ori de sabia răutăţii, răzbunării şi al urii. Pe care trebuie să le trăieşti şi a doua zi, ca punct de plecare într-o nouă reconfigurare a zilelor ce urmează să fie.

Nu mai scriu, pentru că nu mai am ce fără ca să nu mă privesc în oglinda nemulţumirii mele ca imagine a ceea ce fac, fie un spasm dureros a ceea ce nu vreau să fac sau să fiu vreodată.
Viaţa e aşa cum e, cum ne e dat să fie. Celelalte mii de cuvinte pe care inima mea le va vrea să le scrie, cel puţin deocamdată, se vor reflecta numai în miile de necuvinte din imaginile surprinse şi aduse în faţa vieţii mele printr-un obiectiv oarecare.