…nu-s pregatita!

Cand ma gandeam, de ieri de dimineata, ce ar putea sa-mi mai rezerve procesul de fizioterapie, acum daca tot am stabilit limitele si mai ales partea beteaga, cand deja mi-am pus pentru sedinta de ieri si ceas la mana ca sa monitorizez eu cu ochisorii mei minutele mele pe etape(Traian, da, bine venita atentionarea!), ei bine, nici ca am intrat bine in cabinet si ne-am dat binete, ca un cuvant, dintr-o intrebare, m-a lovit mai rau ca si cu bata de baseball:

– V-ati apucat de gimnastica?

– Vaaai, ce cuvinte folositi! si plec razand spre cabina indicata a fi libera. In mintea mea se deruleaza, secventa cu secventa, un scurt metraj horror! Agatata ca liliacul de spalier, cu ochii iesiti din orbita la genoflexiuni. Si, imaginea culminanta. Io incercand sa ma pliez pe mingea terapeutica. Invariabil, luand contactul cu podeaua. Ma zbarlesc toata.

La mijlocul sedintei, cand schimba sinusoidalele curentilor, imi fac curaj si abordez subiectul :

– Mi-ati intrebat mai devremem ceva. Ce trebuie facut? Spuneti-mi mai multe despre cuvantul ala cu  ”g”. Se uita la mine de parca l-as fi pus sa-mi indice punctul „‘G”‘! La el.

Imi dau seama, dupa luminitele din ochi facuti oblici ca de vulpe, ca e in maaaare eroare! Ii sterg eroarea :

– Am zis cuvantul nu punctul! si realizez ca trebuie, TREBUIE, sa fac un efort supraomenesc sa-l rostesc eu.

Ma crispez toata, cu dintii strepeziti si musculatura obrajilor rigida, prin fanta mititica dintre dintii inclestati, rostesc cu mare greutate : gimnastica! (si cu limba fac semnul crucii pe cerul gurii, a : Doamne, Apara-ma si Pazeste-ma! )

Am parte de marketing asezonat cu o lectie de teorie pura. Cu emfaza.

Pe drumul spre casa, acasa, cuvantul cu „g” m-a tot urmarit. S-a dovedit ca stradania mea de a-l pronunta, a fost prea mare. Mai pe seara, am facut si frisoane. 😀