…cu vişine de viaţă.

Plouă. Plouă de 3 zile. De 4 zile. De întreaga lună iunie.
Iarăşi plouă? aud când în dreapta, când în stânga întrebarea asta tânguită a deznădejde.  Şi-a deprimare. Şi-a nemulţumire. Pe ploaie! Auzi la ei, pe ploaie! Aceeaşi care se vor plânge de căldură, de soare. Şi de ninsoare. Şi mie îmi vine să râd. Şi chiar râd, aşa cum ştiu eu, cât să mă audă şi ştie toată lumea. Căci râd din suflet cu tot sufletul.

Plouă cu viaţă din cer şi eu mă vâr sub pilotă. Plouă şi mă bucur. Cu nasul lipit de geam. Plouă şi-mi udă grădina. E verde curat. Plouă şi spală colbul străzii. Aerul e respirabil şi clar. Plouă, şi-n ploaia asta e un ceva plin de speranţă. De azi şi de mâine.

Povestea mea cu vişine de viaţă? Sigur. Luni, când am venit acasă, i-am zărit pârgul. Dodoloaţe şi catifelate, atârnau cu ispită. Nu le-am dezamăgit în farmecele lor. La nimereală, i-am prins una. La nimereală, am întins mâna, ca un copil care fură. Mii de stropi, pe ceafă mea, i-au fost răspunsul. Picurii reci m-au imobilizat preţ de câteva secunde. Umpic de ciudă şi, mai apoi, umpic de zglobiu.

Şi-am mai tras de o alta, de mai sus, mai cărnoasă, mai rumenă şi parcă niţel cam obraznică. Şi-o cerea! Şi pomul iar şi-a scuturat crengile. Şi mi-a spălat ochii, şi buzele, şi obrajii. Mi-a răcorit gândurile strânse de peste zi. Mi-a domolit grijile.

De luni, e ritual. Acelaşi. Eu iau câteva vişine, el îmi răspunde cu ploaie.

Ploaia de Bun venit, acasă.