…dintre libertate şi batjocură.

De ceva vreme, piticul bunului simţ îmi ţipă din toţi bojocii. Către mine.

Şi pe undeva, are şi dreptate. Nu pentru că s-a sărit gardul ci pentru că eu am sărit gardul libertăţii de exprimare şi am nimerit în tufa cu trandafiri de unde împart voios spinii batjocurii. Că, piticului meu nu-i pasă de ce fac alţii, atunci doar dă reprobabil din cap şi mă trage încetişor pe dreapta sau pe stânga, depinde unde îmi e mai aproape. Dar când în ograda proprie, i se întâmplă, atunci nu mă mai înţeleg cu el. Mă arată cu degetul, face din cap mustrător, ba, când vede că nu-l bag în seamă, îmi tulbură zilele şi nopţile cu amărăciunea lui strigată în multe chipuri.

N-am cum să-i explic mai mult decât simte, decât ştie, fiind parte integrantă din mine, că m-am plictisit. De fapt, m-am săturat să stau în rând cu alţii şi să tot aştept para mălăiaţă.
Şi totuşi, el îmi ignoră conştient partea mea de bun simţ raţional, cu partea lui de reguli ale bunului simţ al pudorii în exprimare sau de conţinut.
Îmi reproşează dramatic că spun ceea ce se tace josnic şi se strâmbă îngrozit la formulare.

Alarmat de ceea ce se întâmplă cu mine, mi-a explicat că există şi alte căi. Că dacă vreau să obţin ceva, atunci mierea în fiecare vorbă mai mult aduce. Că oamenii sunt buni şi receptivi la blândeţe. I-am dat ascultare o perioadă. Am sperat în natura umană care, însă, m-a aşezat pe un piedestal care nu-mi aparţine şi nu mă regăsesc în materialul lui. Nici din tagma de tolerată nu sunt şi nici ignoranta prezentului şi a perspectivei nu sunt. Am privit, în tot acest timp, lentoarea conştiinţelor, francheţea nesimţirii şi vanitatea îngâmfării. A nimicului şi/sau a vicleşugurilor.

Mi-am luat piticul de-o parte şi l-am poftit la vorbă.
N-a mers, piticule, n-a mers, fir-ar să fie! Şi nu-mi spune că nu m-am străduit destul! Natura umană lovită de viciu n-aude vorba dulce ce mult aduce…
Ce facem? Cum mergem mai departe? Apartenenţa pe mâna cui ne-o dăm? Celor care, din indolenţă împletită cu interese meschine, ne duc în hăul prăpastiei, sau celor care schimbă direcţia chiar cu ortodoxia verbală plecată d-acasă?
Şi dacă ştim amândoi că nu putem/nu admitem să participăm la degringoladă, că nu ne-am luat catrafusele şi n-avem de gând să schimbăm locul şi pajiştea, atunci, cum acţionăm? Ne aşezăm pe băncuţa inocenţei şi ne ţinem mulţumiţi de mânuţe că respectăm regulile decenţei în exprimare aşteptând bunul simţ, când nu există, să ne răspundă?! Sau ale lui „nu-i treaba mea”? Rămânem doar martorii ticăloşiilor sau nepăsării doar pentru că nu suntem participanţi direcţi la ele?
Ne vom ierta vreodată pentru că doar am privit?…

Tu, piticule, crezi că atunci, ai să taci fericit, ştiindu-mă?!