… să stuchim în sân.

Aaaaa, pentru că am uitat. Ceva, ceva tot s-a întâmplat.
Bălăngăneam din mergătoare pe un scaun de poarta ţ, plecare. Cu ochii pe tănticile, din poartă, care se agitau graţios şi vorbeau spumos- ca adevărate italience ce erau- la telefon. Rotunjeau guriţele şi sporăvăiau de zor coduri, că ştiţi că la ăştia e cu codu′ B14,2, PTTK 17, 4 sau mai ştiu ce-am auzit!

Cum mă minunam io aşa de cele două graţii, lângă mine, la două scaune libere, se aşează una bucată mamă. Mamă că avea şi căruciorul aferent copilei bălaie ce-l ocupa, ataşat de mâna dreaptă cu care l-a parcat regulamentar fără a-şi da peste tibiile propriilor picioare. Minunăţia cârlionţată, de vreun an şi 2-3 luni, onomatopeea de zor tropăind în aer din picioruşe, în poziţia şezut. Maica-sa cotrobăia cu acelaşi zor într-o paporniţă cu studii superioare- Nike. Într-un final scoate victorioasă o caserolă rotundă. De plastic. Cu capac verde. O deschide. Scoate şi-o linguriţă pe care-o bagă în caserolă. Îşi schimbă şi poziţia mâinii şi abia atunci ce zăresc conţinutul.

O fiertură! Cubizată! Bine, mai puţin mazărea care era, în caserola aia, a doua pată de culoare, pe lângă cubuleţele de morcov! Insipidă şi inodoră ca o apă cristalinăăăă! Ceva…
Mă gândesc: Frate, dacă înghite copila asta fiertura, io înghit avionul! Rămâne AlItalia fără aeronavă!
Îi dau un cot colegului:
– Măh, tu ai mânca nenorocirea aia?!?!
Colegul se uită apoi se întoarce spre mine:
– Caca…câh! Mi-am făcut cruce cu limba în cerul gurii!
La aşa răspuns trag concluzia că pe alocuri am rămas intactă.
Tragem cu ochiul, el cu dreptul, io cu stângul.

Mă-sa întinde linguriţa, puştoaica se cabrează în cărucior ca un armăsar la vederea goangei! Dansul linguriţei nu s-a brodit de nicio culoare cu guriţa copilei! Când una era la stânga, ailaltă era la dreapta, când una jos, ailaltă îşi băga capul sub cărucior ca struţul! Când mişcările au devenit circulare din gâtlejul copilei s-au dezlănţuit urletele de simpatie faţă de fiertură. Gestul suprem, de sacrificiu al mamei, a venit inevitabil: şi-a băgat linguriţa-n gură ca să-i arate cât e de bună mâncarea. O încruntătură firavă i s-a citit, preţ de câteva secunde, pe chip.
Copila nici vorbă să fie impresionată darămite convinsă!
Toate manevrele, vorbele, nimic! Nada! Canci!

N-are încotro, pune capacul la loc şi-o dă jos din cărucior pe simpatică. Mică, palidă, străvezie şi slabă cât formatul A4 pe dungă. Nici nu mă mir, nici nu ne mirăm.
Cum stăteam noi şi contemplam numa′ ce-l aud pe colegul:
– ′R-aţi ai naibii cu bio al vostru!