… de pe raft.

Am venit de la servici. Un gust amar îmi pluteşte pe papilele memoriei. Gustul e al deziluziei în care stau îngemănate minciuna şi trădarea. Sunt ţinute strâns, în îngemănarea lor, de infatuarea superiorităţii tăinuită în vorbele ticluite.

Îmi e indiferent. Fiindcă am fost prezentă. Şi conştientă.
De multe ori îmi dau seama. De cele mai multe ori şi, contrar reacţiilor mele obişnuite, continui conversaţia ca şi cum sentimentul potrivnic nu mi-ar fi cunoscut, ca şi cum cele pe care le percep din intonaţie, mimică, interes, gestică nu le interpretez, şi continui creând, la rândul meu, sentimentul că e în siguranţă. Că nu pricep sau înţeleg, că nu văd sau aud. Pe scurt, că nu simt.

Gustul amar pluteşte din alte cauze. Amăreala lui vine din căderea capului de pe piedestal. Frânturii cervicale. Fracturii vertebrale. Aşezării fiecăruia pe alt loc. Un loc inferior pe care un om şi-l alege singur să-l aibă. Dincolo de orice. Experienţă. Cunoaştere. Cultură.

Şi-mi pare rău. Nu pentru mine, pentru că eu nu pierd ce n-am avut, nu câştig ce nu-mi trebuie. Ci pentru el, acel om căruia i-am acordat consideraţia că e altfel. Că ar fi putut să fie altfel şi nu aliniat la mulţime.