Taguri Arhive: ea

Despre motivaţie

de

…de oricare fel ar fi ea şi pe înţelesul şi celor mai aprige ego-uri …care au fost vreodată.

„Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?„

Ce n-am înţeles pentru că nu puteam percepe, asta-i în simplul vers a lui Eminescu. La nivel de individ, da, ici-colo mai răsare câte un aprig în dorinţă, la nivel de populaţie păşnicia împletită cu dulcea vieţuire molatecă, vorbind poetic, ne-au fost rădăcină. Ne-am mulţumit cu puţinul în numele „nu-i al meu”.
Moral gândind, azi lecţiile acelor „cuceritori” au de ce să ne stea în gât.
Raţional gândind, azi perucarii păduchioşi şi vikingii sângeroşi ne conduc şi ne supun aşa cum vor ei.

Dar nu despre istorie, aşa cum o percep eu, aş vrea să scriu. Ci despre motivaţie. Aşa cum am trăit-o eu. Motivaţia ca o văpaie. Pentru că despre asta e vorba. Nu despre un vis alungat între alte gânduri care răsare din când în când dintre miile de altele zilnice, comune şi cotidiene. Motivaţia nu are nicio treabă cu sănătatea mintală, calmul, liniştea, confortul boemic. Zbuciumul lăuntric, focul mistuitor al dorinţei de împlinire a ceva, obsesia, conexiunile neurologice „de altfel” decât a fost, toate sunt apanajul a „puţin săritului de fix” în comparaţie cu „normalitatea”.

Motivaţia întotdeauna este egoistă. Rupe din tot, calcă pe tot şi cel mai adesea pe sine. Măcinare interioară, neastâmpăr, tumult până la insuportabil. Sinele care însă dă de bine, de comod, de cald se retractează ca melcul în cochilie. Şi-adoarme dulcele somn al „mâinelui”. „Mâine mă apuc, mâine o să fie mai bine, de mâine”. Aşa trec zile, luni, ani. De lâncezeală, de mărunt, de neînsemnat, de ordinarul banal. Scânteia se stinge, raţiunea înţeleaptă le ia locul în numele maturităţii. Că aşa-i neam şi urbe…
Dorinţa nu mai este un tot cu individul ea devine un vis de neîmplint, nu prin ceea ce este, ci prin impotenţa celui ce îl poartă.

Motivaţia este o trăire de a acţiona. Este împletirea reală şi abstractă dintre gânduri şi sentimente, ele fiind temelia determinării de a face.
Nu e raţiunea că eşti altfel, ci e convingerea că poţi altfel.

Mulţi confundă înspiraţia cu motivaţia. Şi se îneacă la malul începutului. Fie din lipsă de voinţă, fie din lipsă de talent, fie din lipsă „sânge în instalaţie”.
Sau, folosesc inspiraţia fără de vâltoare fără să vadă/înţeleagă că o clipă de inspiraţie nu mai înseamnă aproape nimic odată ce e pierdută motivaţia. Ia forma imitaţiei, plagierii, copiei, lupului care-şi schimbă părul dar ba năravul.

Pentru că motivaţia este dorinţă&pasiune&dăruire.
Patima cea încrâncenată care dă roade. Cea care schimbă ADN-ul omului şi mişcă planurile Universului. Cea care face Calea şi care te face să atingi obiectivul.
Cea care te Arde şi te Seacă până la izbândă.

Reclamă, reclămuţa mea

de

…ce ne mai prosteşte ea!

Cine are copii să-i trăiască!
Eu am. Şi unul mic, şi unul mare. Şi pe mine. Şi fiecare-i cu ale lui. Cu jucăriile lui. Că nici eu nu sar departe, asta-i continuarea poveştii interne şi avizate. Şi-am plecat cu mic şi cu mare, la cumpărături. Pe care le-am făcut.

Intrăm într-un magazin. Grupaţi în jurul căruţului. Eu cu una bucată listă. În coş se adună, rând pe rând, rândurile de pe listă. Ne învârtim, ne răsucim şi nu durează prea mult că deja suntem care încotro ca potârnichiile. Sau împrăştiaţi ca mercurul pe ciment.
Fii-mea, îmi face semn, mă cheamă:

– Uite ce draguţ! (pentru necunoscători se traduce: îmi place, vreau şi eu! Pot? )

Zic da, aducându-mi bărbia în piept. Nu trec 10 secunde. Vine şi copilul Mare cu o cutie în braţe ţinând-o ca pe sfintele moaşte:

– Uite ce-am găsit! (traducere: aşa ceva căutam de mic! Vreau şi eu! Avem bani? )

Mă îndrept şi eu fulger spre ce-mi luminase irisul. Întreb coşul măsurând aritmetic cu dibăcia gospodinei dacă se depăşeşte bugetul. Merge. Îi flutur copilului Mare sub formă de întrebare: ai ceva împotrivă? N-are.
Punem în coş, terminăm şi lista care abia ce răsare din coş. Casă, coadă şi-acasă.

Copilul Mare pune cutiuţa pe masă.

statia de lipit

O desface. Încântat. Învârte staţia de lipit şi te-o parte şi pe alta. Ba mi-o orbitează şi-n raza vizuală spre mai mult de aprobare. Îi zâmbeşte faţa, îi luce ochii.
Desface în continuare. Zâmbetul i se prelinge a uimire ca apoi să-i cadă în colţuri. Şi-mi arată:

ca masura

real

Ce-i mai mică şi mai mică decât aripa de furnică? Tamburaşele astea două cu fludor. Care erau de două ori mai mari pe cutie iar în realitate nici degetarul meu nu-i aşa de mic.

Şi cam asta se întâmplă cu toate reclamele.
Îmi aduc aminte de reclama la un credit de bancă. Într-un colţ de ziar o văzusem. Cu dobândă la 5%. Poafai, ce mai fericire! Însă, mic, mic, mic, în aceeaşi reclamă era un asterix: dobândă valabilă numai în prima lună. Şi de atunci tot altele la fel de inducătoare în eroare de „fericire”.

Sau, oricare reclamă la produsele de curăţat, spălat, frecat. Pui pe, laşi să se, iei cu, şi rămâne mai lună decât Luna. Ceea ce nu se întâmplă.

Nicio reclamă nu e conformă cu realitatea. În competiţie cu celălalt/ceilalţi producător/i, la mijloc suntem noi, cumpărătorii. Minciuna prin exagerare ne priveşte în ochi şi ne prosteşte în faţă.
Evident nimeni nu se sesizează, nimănui nu-i pasă, toţi cumpărăm şi de amăgire ne bucurăm.