…ridică-te Ioane!

Încă de prima oară, de la prima încercare, am văzut trăgând cu coada ochiului sufletului meu, pe restul. Neputincioasă fizic m-am întors acasă. A trebuit să lupt cu cei doi monştri din mine. Ca de fiecare dată, amocul m-a cuprins după. Cu jale. O refulare prin ceea a fost nevoie să trec fără a întreba de ce. Şi tot, ca de fiecare dată, m-am luptat pentru fiecare clipă de răbdare. Cu care nu eram şi nu sunt nici acum obişnuită. Nici cu ea, nici cu incapabilitatea mea de a face ce doresc, când doresc fără dependenţa de braţul altuia. Spre norocul meu, astea două, nu m-au ţinut mult sau prea mult. Lumea spune că sunt puternică. Adevărul e că nu-i deloc aşa. Ci doar mut ceea ce e exterior, în interior şi leg două lacăte la cutie. Chiar dacă împovărat sufletul îţi zdreleşte genuchii.

După o experienţă traumatică şi la propriu, şi la figurat, sigur că toată lumea te compătimeşte, sigur că fiecare îşi doreşte, sincer, să te ajute, să fie acolo, să pună umărul, să participe cumva. Datorie cu sinceritate. Uman răspunde fiecare după posibilităţi, fizic nimeni nu poate fi în pielea celuilalt, celui lovit de soartă. Căci şi empatie dacă este, ţine puţin, foarte puţin. Cam 2 săptămâni. Cu abatere de încă-o săptămână. După om, după port, cum ar zice poetul.

Am înţeles încă de atunci cum stau lucrurile. Că dacă e să te bazezi pe cineva, te bazezi numai pe tine dacă vrei să existe dragostea de tine în restul tuturor zilelor. Cumva atunci, m-am supărat. Nu pricepeam diferenţa asta mare dintre declaraţie şi faptă. Şi, ca un făcut, n-a durat mult, şi-am văzut. Cum e să fii pe partea cealaltă a baricadei. Că te iei cu viaţa, că problemele vin gârlă, că identificarea afectivă, multă sau mai puţină, cu necazul altuia tot e limitată, că oricât de mult ai ţine la cineva, cu excepţia cazului când renunţi la tot şi cu totul şi îi dedici timpul exclusiv, ei bine, ritmul dublu nu poate fi ţinut prea mult. Nici fizic, nici psihic. Şi-am mai înţeles încă o dată. Că sunt la fel.
Că nu trebuie să aştepţi ci doar să te ridici.

Omenescul este finit. Şi are un rost, aşa şi trebuie să fie. Ca cel beteag să se ridice, ca cel teafăr să-şi poate duce traiul lui. Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!

Of course, cum ar zice englezul, n-am ţinut doar pentru mine experienţa căpătată. Şi, cu prima ocazie asemănătoare, am împărtăşit-o. Cu drag, cu imbold, cu prietenie.

Cumva am lovit în plin, de două ori, cu două persoane diferite. Pentru că natura umană, mereu surprinzătoare, îşi cuibăreşte în om ce nici că gândeşti, o  altă latură. Latura folosului. Că poţi să profiţi de-o situaţie excepţională şi crud, cu ea, să-i înrobeşti pe ceilalţi. Pe cei de lângă. Cei mai de lângă. Un fel de dacă „eu am suferit, atunci nu mă las şi nu vă las să uit/uităm, să lăsăm în urmă. Să mergem mai departe dar şi voi îmi duceţi crucea, ba chiar, puteţi să mi-o căraţi pe umerii voştri!”

Aşa am pierdut oameni dragi. Ridicându-mă în genunchi ca mai apoi, cu umor, să mă ridic în picioare. Refuzănd să fiu o victimă, o dependentă fictivă. Un exemplu care nu era bun pentru demersurile lor, nu spuneam ce doreau să spun, nu le puteam susţine falsul. Sau cum să facem să-i subjugăm pe ceilalţi. Şi, peste puterile mele interioare, nu puteam pune umărul alături de ele la mutarea muntelui vinovăţiei. Care nici nu exista.

Drumul spinos al spiritului şi naturii umane se pare că trebuie priceput de fiecare dintre noi. În toate ipostazele şi posibilităţile. Că oricât de dragi am fi cuiva, timpul, răbdarea şi compansiunea sunt mărginite de evenimentele care vin din spatele fiecăruia dintre noi şi ne împing să avem grijă de (şi)noi înşine. Că nu putem fi, într-o relaţie normală, pe termen nelimitat numai centrul. Că atenţia se câştigă prin ceea ce faci constructiv, nu prin ceea ceri imperativ. Că şi rolul de perpetuă victimă, la un moment dat, satură, agasează şi stârneşte altele mai rele.
Nici nu ştiu şi nici nu vreau să şaflu vreodată ce urmează după o astfel de atitudine.
Chit că am o bănuială.