…cu speranţă.

1 Martie. Cu şnur alb-roşu.

Privesc spre şi în grădinuţă de ceva vreme. Mă uit şi ascult. Cum se compensează şi se mută lumina. Când e alb pe pământ, e spre întuneric în cer. Treptat, odată cu retragerea albului terestru, în mod proporţional, (ni)se luminează cerescul.

De undeva, din adâncul pământului acoperit de albul ninsorii, s-a tot auzit murmur şi freamăt de bulbi, frunze şi flori.  Cu fiecare noapte şi zi trecute, freamătul a luat acutele zarvei. Iarba albă a iernii s-a scurs în pământul picioarelor noastre. Rând pe rând, una câte una, au apărut, s-au iţit. Timid, mai întâi, cu vârful de lance al frunzei ca mai apoi, cu tot trupuşorul lor firav. Începe să răsară iarba verde a renaşterii.

Nimic prea devreme, nimic prea târziu. Toate se completează la timp. Aşa cum ştiu ele. Independent. Şi indiferent dacă e pe sau fără placul nostru, cu sau fără vrerea noastră. Alb şi roşu. Doar alb şi roşu.

Ascult pământul. Cu podul palmei. Iar el ascultă, folosindu-se de mine, celestul.
Sunt prinsă la mijloc între concretul „a fi” şi abstractul „o să fie”.

Mulţumind pentru ce este şi sperând la pozitivul ce-o să fie.

O primăvară cu împlinite vise celeste să ne fie!