…o meduză…

Vine în fugă de la AFI. Şi cum noi taman plecam, se urcă repede în maşină.
– Vreau! Vreaaaau! VREAAAAAU!
– Ce? întrebăm senini ca nişte adevăraţi părinţi naivi.
– O meduză?

Ha?!?!?

Mă uit la Manolu, Manolu la mine şi amândoi ne sucim capetele spre Minunea Vieţii Noastre.

– Hei, dar maşina cine-o conduce?!

Manolu îşi redresează ochii spre şosea.

Cu duhul blândeţii:

– Mamă, ce meduză?! Noi n-avem acvariu, apuc să zic şi regret instantaneu. Cine n-are acvariu să-şi cumpere, spun gurile optimiste başca, nu mi s-a părut deloc, dar absolut deloc cum că ar fi fost un argument lichid, ăăăă, solid.

– E o meduză de plastic, din silicon.

Ne mai vin inimile la loc cât de cât.

– Îţi dai seama, mamă, e fooooarte frumoasă, pluteşte, nu mănăncă, nu se cacariseşte. E ideală! O pun într-un borcan, nu-mi trebuie acvariu, zice ea facându-ne o favoare, îi pun nişte nisip, îi iau şi o planta plutitoare tot de plastic şi n-am nicio grijă de ea! Hai că nu e vie, e ca şi cum e moartă! Pot să-mi iau??? Pot? Pot? Poooooot???

Pe amândoi ne surprinde bunăvoinţa. Şi faptul că n-are nicio treaba cu ea de parcă ar umple borcanul cu apă sfinţită! Că aşa a fost şi cu câinele de care are grijă ea şi de litiera pisicii…

Manolu se întoarce liniştit şi-o zice:

– Păi da, meduza ta o să fie primul caz de înviere! Parcă şi văd link-urile de pe internet:

În România, într-un borcan de murături, a înviat o meduză de silicon!