…nimic nu se întâmplă.

Termin de mâncat. Strâng cu grija punga pe care o arunc la gunoi, şi îmi arunc şi ochiul spre duş. Cu ele am necazuri. Ştiu că printr-un hotel din Nurnberg fiind, mi-a trebuit, ca să pot face duş, mai întâi să-l repar. Noroc cu şurubelniţa cu care nu plec nicăieri fără ea. Dar care, de data aia, nu m-a ajutat prea mult. Geaba şurub, geaba şurubelniţă dacă nema filet. Aşa că, atunci, am legat cu o pungă, în lipsă de sfoară, para duşului ca să pot beneficia de apa gonitoare de praf şi pulbere de drum.

Cadă. Două duşuri. Unul suspendat, unul pe undeva fix deasupra buzei căzii. Exact, şi pentru ăi de pot sta în picioare, şi pentru aia cu problem la picioare. Îmi fac cruce, unul din două, o fi bun. Şi dacă o fi şi apă… Cum draq să nu fie, că doar e hotel cu perje 4?! îmi zic îmbărbătându-mă de una singură.

Cu avânt şi plină de entuziasm mă avânt în cadă. Iau para de la ăi cu problem la picioare şi aştept să vina apa caldă. Şi, aştept. Şi, aştept. Rece. Eh, o fi bun celălalt! Îl închid p-ăsta şi îi dau drumul celuilalt. Apa rece de-mi îngheţaseră gleznele. Mă apucă disperarea şi fac fliper cu amândouă. Când îi dau drumul unuia, când celuilalt. La a 5 oară de manevră, simt că de la ăla suspendat începe să se înfiripe oareşce prietenie între mine şi temperatura apei. Mă bag repede sub duş şi n-apuc bine să mi se întindă apa pe corp că sar de juma de metru. Fierbinte. Încerc o potriveală din baterie. Apa îngheţase pe mine deja. Senzaţie de pinguin fără pene. Aiurea! În nici 2 secunde din duş curgea apa din Groenlanda cu tot cu banchiza! Iar ţopăi şi o dată cu avântul meu stârnesc şi curentul de aer aferent aşa încât ce părea rece, s-a făcut cuburi. Iau para de pe perete, aia pusă mai jos, fac exact aceleaşi manevre şi am parte fix de aceleaşi rezultate!

Duşuri scoţiene! Fir-aţi ai draq să fiţi cu hotelul vostru! Deschid ambele duşuri şi constat alternanţa apei din ele. Când curgea la unul apa de vulcan în plină erupţie, la celălalt curgeau pinguinii! Normal, am dansat dansul pinguinilor de la unul la altul, până s-a dus tot clăbucul dar nu şi gel duşul. M-am nărăvat spre încăpăţânat să potrivesc bateriile alea. După 5 minute, reuşisem o apă călâie dar constantă. No, aşa. Ies din chinuială cu un tremur de toată frumuseţea. Hehe, hotel cu 4 pretenţii, deci şi papuci dar mai ales halat! Îmbrac halatul. Eram ca Mutulică pe lung şi ca Fram Ursul Polar pe lat! Că aşa îmi venea halatul ăla! Lung, de aveam trenă şi gros de 3 degete, de parcă eram imagine deformată în oglinda convexă.

Îmi era cald, îmi era bine. Doamne ajută! Şi dacă trebuie, cu halatul ăsta pe mine dorm, îmi zic. N-a fost nevoie, mai târziu am schimbat halatul cu pijamaua şi lumea viselor m-a învăluit după ce, în prealabil am tras sănătos draperiile şi un întuneric compact a învăluit camera în toate colţişoarele.
M-am trezit, la un moment dat. Beznă. Cum spuneam în povestirea anterioară, patul era pe diagonala camerei. Buimacă, am întins mâna şi m-am apucat de pipăit pereţii pe întuneric. Nici urmă de întrerupător! Mă, al draq! zic şi continui cu pipăiala până când constat că am ajuns la ultima frontieră a camerei. Cu capul. Fizic. Mi-am dat seama că-i dulapul după zornăitul oglinzilor. Nu m-am încumetat s-o iau înapoi fiindcă logica trezită brusc din somn nu m-a lăsat. De o luam înapoi, puteam să dau şi în măsuţă. Cum capul mă durea, n-am mai vrut să mă doară şi vreun deget de la picior. Că dacă noapte nu atunci vezi şi măsuţa şi dulapul!

Mi-a venit în capul ăla dureros remarca colegului cu camera mea care e mai mişto decât a lui. L-am dat draq în gând şi am înaintat ca orbii pe holul ăla de nu se mai termina. Lângă cantul uşii de la baie am găsit şi întreruptorul Şi s-a făcut lumină! În baie. Le-am aprins apoi pe toate, ca să am şi de drum de întoarcere. Atunci am văzut că plecasem cu pipăiala pereţilor prea târziu, întrerupătorul era vecin cu colţul camerei.

Zorii zilei m-a găsit liniştită sub pilotă de sub care nu mă mai încumetasem să ies, nu de alta, dar dacă mă mai loveam o dată eram ca-n bancul cu papagalul:
– Le dau draq de pene că asta e fază de comentat!
Dau draperiile la o parte şi ora 6 ceţoasă, întunecoasă şi pişăcioasă d-afară năvăleşte în cameră. Mi se face dor de-o ţigară ca de mama! Îmi pun halatul ăla meseriaş, deschid fereastra, reuşesc să trag şi draperiile ca nu cumva să fac deranj la sesizorul de fum şi îmi aprind o ţigară…
La al doilea fum mi-am dat seama de reflectoarele montate pe pereţii exteriori ai hotelului, că pe mine, Fram Ursul Polar de la fereastră, mă vedeau şi poliţiştii din secţia de poliţie aflată în capul străzii la vreo 500 m! Asta dacă personalul hotelului, schimbul ce venea de dimineaţă, ar fi avut orbul găinii. Ideea că aş putea să plătesc vreo amendă pe bază de poză la fereastră mă face să-mi treacă tot cheful.

La micul dejun, în afară de colegul care pleca în exil şi taman ce terminase şi a 4-a oară să-şi umple farfuria, nimic interesant. Îmi iau cafeaua şi mă plantez lângă ghiveciul din faţa hotelului, unde Slavă Domnului, găsesc şi-o scrumieră, implicit şi permisiunea de a fuma. Iese şi colegul.

– La ce oră începe şedinţa? îl întreb uitându-mă la ceasul telefonului.

– Nu ştiu, că mie mi s-a stricat calculatorul şi n-am citit mail-urile! (că el era titular şi lui îi veneau toate datele!)

Batman, Superman şi Mama Omida, luaţi de aici exemplu, frate, că de ucis e uşor, greu e să te săpâneşti!

Am făcut stânga împrejur şi în holul hotelului m-am ciocnit cu unul care după fizic, port şi direcţia precisă spre sala de conferinţe, am intuit că e ce trebuie ca să-i pun aceeaşi întrebare. Nu mă înşelasem. Omul într-o engleză lătrată de neamţ neaoş mi-a zis:
– At half past eight.
Dau cu tenchiu şi îl pescuiesc pe coleg de la ţigara din faţa hotelului.

9 ore de şedinţă cu o pauză de-o juma de oră. Fain. Eu cu urechile ciulite, colegul cu atitudinea aia de-mi place cel mai mult. Noi suntem proşti, ăilalţi dăştepţi. L-am ignorat cu pasiune ca nu cumva să-i întorc pasiunea peste gioale.

Nu ştiu ce draq a înţeles el, m-am bucurat doar că eu reuşisem să interacţionez şi să mă integrez grupului. Adică next time ştiam ce am de făcut.
Plimbarea de seară avea să îmi aducă alte surprize. Cele ale colegului, cele ale oraşului, străzii şi minunatei civilizaţii spre care tindem ca fraierii.