…a fiecăruia dintre noi.
“Am toate defectele celorlalţi şi, totuşi,
tot ceea ce fac aceştia mi se pare inadmisibil.”
Emil Cioran
Nu ne place să ne recunoaştem şi latura întunecată. O ştim, o vedem manifestându-se, dar vina ei o poartă conjuncturile. Un istoric al experienţelor, o saturaţie a nemulţumirilor, o idealizare a lumii în care trăim, implicit o idealizare a noastră pentru a plăcea, a face parte din lume, grup, pereche.
Se spune că nu cunoşti un om decât după ce-ai mâncat un sac de sare cu el. Adică experienţa proprie alături de un om, în timp suficient de lung, te poate face să-l înţelegi şi să-l cunoşti. În latura negativă căci numai ea este cea care se ascunde. De aici şi multele neînţelegeri/despărţiri/divorţuri. Noi nu plecăm la drumul vieţii în doi de la acceptarea celuilalt în varianta întunecată ca act de încredere ci de la varianta cosmetizată dată de sentimentul de iubire a ceea ce dorim să vedem şi nicidecum a ceea ce ştim sau am fost avizaţi.
„N-am avut încotro. Nu mi-a plăcut niciodată dar am făcut/am participat/ am zis. Nu m-a lăsat, nu am putut. Se poate şi fără mine(ajutor). Nu e vina mea. E din cauză că…./ a lui/ a ei/ a ta/ a lor” etc.
Lansăm voit iluzia şi impresia de oameni buni. Fiindcă, cel mai adesea, ne ascundem sub sintagma „eu sunt moral şi/sau credincios şi mă înfrânez/abţin/stăpânesc să fac aşa”. Cu alte cuvinte, pornind din noi punem o stavilă la ceea ce ne e ruşine, frică, etc.
Din aceste cauze ascundem sub preşul conştiinţei ceea ce nu trebuie să vadă mediul. Şi naştem cu fiecare respiraţie minciuna. Minciună faţă de noi înşine, minciuna faţa de toţi. Dar cum ea e omenească, ne-o iertăm în numele supravieţuirii. Ceea ce n-are nicio legătură cu recunoaşterea vinei şi însumat cu asumarea ei.
Adevărul este noi alegem. În fiecare minut, în fiecare secundă. Utilizăm principiile după cum bate vântul. „Nu se face” poziţionat în contextul cel mai favorabil nouă. Ceea ce nu se aplică şi nu este valabil, în următorul context. Duali, duplicitari, meschini asemuim acest fel de a fi cu principiile(pe care le alegem noi) si nu acţionăm nicio secundă pentru a ocroti valorile general umane(pe care nu putem să le schimbăm după bunul plac).
Şi atunci, acolo unde acceptare nu mai e, nimic nu mai rămâne. De ceea ce ne e frică tot nu scăpăm.
Din câte am văzut/trăit/citit şi simţit pe propria-mi piele, am adunat câteva gânduri:
1. Oamenii depind de ceilalţi. Din teama de a nu fi judecaţi nu se vor opune la ceea ce e chiar şi în contradicţie cu ei însuşi. Mai uşor le e să accepte mecanic, formal decât fie împotriva majorităţii
2. Nebănuit de uşor oamenii se dezmint de orice au declarat mai înainte. Ori de câte ori le e avantajos, rentabil şi lesnicios.
3. Indiferenţa întotdeauna e- dintr-un motiv sau altul- îndreptăţită.
4. Oamenii sunt în stare, dacă sunt ghidaţi şi li se dispune de către o autoritate, indiferent de experienţele şi stările personale, să facă, din supunere, orice faptă care să aibă consecinţe distrugătoare sau tragice.
5. Atunci când li se dă putere, îndiferent de câtă şcoală au, oamenii devin supuşi şi dependenţii propriei puteri şi astfel, cruzimea şi comportamentul nemilos în relaţie cu ceilalţi devin legitime.
6. Nimeni nu protejează pe nimeni. E o iluzie că având un grup în jurul nostru, aceştia vor acţiona. A nu se confunda compătimirea cu acţiunea.
7. Când avem pe cineva lângă noi, tindem, în situaţii dificile, să pasăm responsabilitatea pe umerii celuilalt, ba mai mult şi răspunderea asupra modului cum se desfăşoară situaţia.
În general sunt de acord cu toate cele 7 gânduri, dar în mod special cu al șaselea. Uneori oameni nu au parte nici măcar de compătimirea celor din jur, ce să mai vorbi de protecție sau sprijin…
Seară plăcută !
Zina: cu asta ne obisnuim in timp. Sau niciodata.
Ca vorba ceea. Sa stie omu ce-l asteapta. Eu le-am bifat in era preistorica. Noroc ca le-am uitat si le trăiesc din nou.
Dumi: repetitiva istorie umana…
Da Ana. A naibi spirala, doar ca se facu in cerc.
Dumi: ba mai mult, studiile arata ca e fix o linie. Orizontala.