…ale vieţii.

Suntem noi. Oamenii. Ne îmbinăm pentru a face imaginea. Un puzzle imens cât harta vieţii fiecăruia dintre noi. Piese de colţuri, piese de margini, piese de mijloc. După inima noastră, după abilităţile noastre, după necesităţile noastre, după conştiinţă, după caracter. Ne căutăm locul, ca să ne aşezăm în rândul nostru, să ne îmbinăm armonios, să facem legăturile pe care să le putem duce. O mână nevăzută ne aşează. O imagine ideală îmbie mâna.

Viaţa nu-i nici perfectă, nici idilică şi nici ideală, însă. Noţiunile astea nu se regăsesc în trai. Pentru că nu le are. Are doar pulsul experienţelor. Experienţe de piese (puse la)colţ, (puse la) margine, (puse la) mijloc. Fără formă regulată.

Fiecare cu rolul nostru. Eterogeni, suntem funcţionali, suntem necesari. Facem cu toţii „the big pictures”.
A cuplului, a fiecărei zile, a fiecărei întâmplări „întâmplătoare”, a întregii vieţi. Poveşti.

Nimerim, uneori, în bucăţi de puzzle-uri unde rostul nostru nu se potriveşte cu rostul laturilor noastre. Unde, fără să fie paradoxal, îmbinările nu ni sunt luate în seamă. Nu suntem din aceea poveste. Suntem puşi pe margine ori colţ, în mod repetat, frustrant şi obositor să tot privim. Putem susţine dar tânjim, în ne-dreptatea golurilor sau a protuberanţelor noastre. Capacităţi şi aptitudini. Care suferă de nefuncţionalitate. Îl ştim pe „mai departe” al poveştii. Nimerim în bucăţica de puzzle ce nu ni se potriveşte, unde celelalte piesele nu au nevoie de noi aşa cum credem noi că ar trebui să fie. Şi ca să nu ne pierdem în inutilitate, ne retragem uşor şi ne amestecăm în mulţimea restului.

Alteori nimerim în centrul imaginii. Şi oricât am pivota în jurul axului nostru, nu ne potrivim, pentru că nu am reuşit ori nu am fost construiţi să avem capabilităţile sau abilităţile de a ne integra în povestea restului de piese. Intr-o imagine mult prea „mare” ne pierdem.

Suntem piese de puzzle. Rotindu-ne, facem cerc. Unde nu (mai)contează raza. Nici n-avem nevoie de ea. Suntem piese de puzzle utile într-o poveste.
Şi, povestea se schimbă mereu.  Dar să căutăm să nimerim în povestea noastră. Unde contăm. Unde nu ne „rupem” proeminenţele şi să nu ne „vidăm” golurile noastre. Ar trebui să înţelegem că nu din toate poveştile facem parte.
Că unele „ne strâng” şi ne fac inutili, altele ni sunt „mari” şi ne fac neidentificabili.