…hai diri da
Ce le mai place ţărâna!
Şi se mai scăldă în ea…

Îmi povestea acum câţiva ani buni, un prieten, despre altcineva. Era uimit, ca să nu spun consternat. Acest altcineva îşi petrecuse vreun an pe la Londra. Aproape ca la Non-stop. Că strânsese ca hamstărul bani cu care să se întoarcă în ţară. După anul ăla petrecut pe meleagurile pe care curge, ca şi Tamisa, slovele scrise şi vorbite ale lui William, fie el Shakespeare sau al II lea, ori ale Queen fie Mary, fie Elizabeth, ei bine, omul se întorsese neaoş. Neaoş cum plecase. Nicio vorbă saxonă nu se lipise de el. Pe lângă mirarea de cum s-a descurcat amar de timp, a venit mirarea cum de nu s-a împrietenit româna cu english spelling. Măcar aşa, de ochii Coanei Chiriţa, spre slava lui Caragiale:
Mai neim is Cucu. I laic Britani. Ieu mys dyn Caracal.

Nada. Absolut nimic. Şi dacă nici vorba nu s-a legat, nimic altceva nu l-a strâns de colţurile caracterului. Nici mentalitatea, nici amabilitatea şi evident că nici bunul simţ la braţ cu bunele reguli de convieţuire.
Că iubirea de moşie e un zid
Din care eşti făcut să nu rămâi gravid!

Cum de atunci trecură ani, poveştile au mai venit, le-am savurat şi le-am uitat. Nu şi pe cele de la Paris.
Unde s-ntâlnit cioara cu bâtlanul
Şi românul cu tot neamul.
Foaie verde ciuboţică
Mie-mi spune Ionică!

Că unde putea, dacă nu sub turnul Eiffel şi la uşa lui Sacré-Coeur? De la Gare du Nord unde se bătea o alba-neagra de nu înţelegeau francezii ce-i ăla fraier, pâna la aeroportul Orly, unde se descălţau haidamacii şi se deratiza, mai apoi, tot Île-de-France-ul.
(Fie vorba între noi, aştia din urmă cu şosetele împuţite erau cam adaptaţi zonei la ce mizerie mi-a fost să văd în tot Parisul- sigur că da, de la magrebiani şi de la puhoiul de turişti veniţi din toate colţurile lumii să vadă, pe bani buni, minunile şi artefactele furate de la alţii, nicidecum de la perucile ce ţineau în cuşcă păduchii, ori de scările pline cu rahat.)

Şi ca să închid bomboana la colivă, zic răspicat că nimic şi nimeni nu îi schimbă pe câte unii. Pot ei să umble neîncetat prin toată lumea, niciun obicei, regulă, act moral sau igienic nu îi perturbă decât în măsura coercitivă şi pe durata cât îi văd alţii. În spatele uşilor închise redevenim ei, doar lut modelat de apă. Şi se mândresc cu asta: Dă-i draq p-ăia, ce proşti, ce tâmpiţi!
Pitorescul grobian şi marcat (doar, şi pe vecie!)cu ştampila de ausländer-i.

Sau, cum povestea un amic plecat în Canada că i-a răspuns un canadian când i-a atras atenţia că au multe reguli absurde:
„- Se prea poate să fie aşa, dar atâta timp cât ele există şi sunt respectate de toţi, n-o să ajungem niciodată la haosul de la voi! „

În spiritul lui R. Stanca, zic şi eu:

Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim
Ce se-ntâmplă azi cu naţia din glia strămoşească
Şi nici atunci nu-i sigur c-am putea să fim
Noi creanga lor de aur, ei frunza noastră prietenescă.