Taguri Arhive: clipa

Viața pe segmente

de

…de 20.

De ceva vreme îmi trăiesc mai aprig clipa. Cumva, prin noianul de toate cele, mă bucur mai mult, cred eu, de ceea ce mă înconjoară. Cumva am reușit să dau mai multă importanță prezentului. Și ca niciodată, mi-am făcut planuri pentru mai târziu, mult mai târziu. Cu tot cu rațiunea posibilității de a se întâmpla orice.

La 20 de ani ai timp. Extrem de mult. Sau cel puțin așa crezi că pe 20 îl poți înmulți cu 5. Împărățești pământul. E criza, de la 20, a tinereții.

La 40 de ani ai timp. Încă. Însă începi să întrevezi marginea inevitabilă a lui ”prea târziu”.  20-zeciul de altădată s-a dublat. Dar mai e loc de încă o dublare. Deci, 4.  E criza, de la 40, a maturității.

Cu cât te apropii de 50 cu atât începi să înțelegi că socoteala ta cu 4 nu îți mai pare că se potrivește. Că viața e așa cum e, că strângi de toate, că ele lasă urme. Vezi altfel perspectiva altor 20. Că ți-a crescut copilul mare cât tranșa de 20. Și brusc îți apare perspectiva altfel. Timpul îl mai măsori o dată. Altfel. În timpul cât mai crește un copil. Timp pe care nici nu știi când a trecut. Și când mai privești și spre media de viață…
Prevăd și criza de la 50. Criza în care pășești în vâltoarea descendentă. Până când ea ne va despărți.

Te uiți în spate. Altădată îți părea că ai trăit. Nici urmă de regret. Că s-au întâmplat destule ca să fii mulțumit. A fost cât a fost, le-ai trăit, le ridici în slăvi p-alea bune, ți le asumi p-alea rele, tragi linie și te arunci cu capul înainte în ”fie ce-o urma, cât o urma” chiar dacă mâine.
Până ajungi să fii conștient, de după 50, de următorul tronson întreg de 20. Junghiul regretului dă târcoale. Te îmbie la mai mult. Nu la avut cât la făcut. Devii hulpav. Să fie. Să mergi. Să faci. Să existi. Cu ai tăi. Cei care-ți sunt aproape. Care au fost lângă tine când ți-ai oblojit rănile. Poate nu întotdeauna dar au rămas, aici, acum. Deci, altfel. Că sunt atât de multe nerânduite. Și cu cât ”s-apuci” îți năpustește mintea cu atât sfredelul regretului se înfige mai tare.

Stau pe o piatră și dau, ca un copil, din picioare. Niciuna nu se mai potrivește. Nici ca atitudine, nici ca gândire. Piatra e bornă, copilul speranța. Mai faci o dată calculele. E certitudine că ai trecut vârtos de jumătate. Ce-a fost mult s-a întâmplat. Restul e fum. Și fumul nu întotdeauna ajunge departe. Nici măcar pentru încă un segment. Că viața nu e matematică în segmente de 20 e doar o dreaptă mărginită.

Așa că, revin. Azi. E frumos. E bine. Pot. Sunt. Înțelegi?

De ce eu

de

…de ce mie?

Zilele asta am tot auzit aceste întrebări. Şi nu, categoric, în circumstanţe fericite! Cu obidă, cu spaimă, cu nemulţumire. Faţă de soartă. faţă de Dumnezeu, faţă de întâmplare. Primele dăţi când mi-au navălit timpanele, n-am remarcat. Apoi…

Revolta asupra unui lucru neplăcut care ţi se întâmplă, poate chiar înainte ca acesta să-ţi fie fatal, chiar să ştii că-ţi este fatal. Nu sunt nici insensibilă şi cu atât mai puţin în necunoştinţă de cauză.

Nici nu ştiu cum să scriu ca să mă exprim cât mai pe înţeles.
Aţi privit vreodată un gol imens pe care să-l localizaţi, să-l cercetaţi, să fiţi emoţionaţi, însă, nicio clipă să nu vă gândiţi că acolo e hăul în care o să cădeţi iar dacă-ar fi n-ar fi ?!
Ei bine, exact aşa văd eu problemele de acest fel. Un gol imens se naşte în mine. În el, nu există niciun sentiment în afară de surprinderea de moment a fenomenului. Ceva la care nu m-am aşteptat. Ceva la care am nevoie de foarte puţin timp să accept că se întâmplă şi să-mi clădesc un drum prin nevăzutul eveniment. Niciodată, dar niciodată, nu mi-am pus cele două întrebări. Nu le văd rostul, sensul. Nu l-am învinovăţit pe Dumnezeu dar nici pe mine! De ce eu ?! E la mine, am fost aleasă şi punct. Atât. Motivaţia nu contează. Nu-mi aduce nici alinare şi nici nu şterge nimic din urâtul drum care trebuie(sau nu trebuie) parcurs. Cu aviditate la început, vreau să ştiu care e ansamblul problemei ca să-mi proiectez, în cunoştinţă de cauză, paşii. Să-i urmez ca pe o datorie morală faţă de mine însumi. Nimic altceva în afară de un zâmbet pe care eu îl consider idiot, dar nu fiindcă nu ar trebui să fie ci pentru ceea ce îmi aduce el mie, din afară vizualizat. O imagine(falsă) de fiinţă puternică. Care se descurcă singură. Şi de cele mai multe ori, prin poza asta interpretată strâmb…
Dar altfel nu pot şi nu nici vreau să mă manifest.

Cumva, privind în jurul meu, realizez că-s diferită în declicurile interioare. Şi probabil, trăind intens şi ascuns fiecare clipă a nefericitei probleme, ea mi se întipăreşte în minte cu tot cu senzaţii şi cu succesiunea de etape. Şi, probabil de aceea nici nu uit. Şi, tocmai de aceea, ori de câte ori sunt în preajma cuiva ce trece printr-o situaţie similară, nicidecum întâmplător, pot empatiza şi sunt alături de aceea persoană. Să nu fie singură, să ştie, să ajut. Nu fug de urât, nu mi-e teamă de urât. Face parte din viaţa noastră, e parte din noi. Probabil, ăsta e răspunsul la cea de-a doua întrebare, dacă ar conta. Dar nu contează.

Cântecul de dimineaţă: