Să răspund la întrebări

…zice Roxana căruia îi mulţumesc 🙂

Nu, nu obişnuiesc nici să preiau, nici să dau mai departe.

1. Mai gasesti resurse sa privesti cerul si sa vezi mai mult decat nori sau soare?

În fiecare zi. Pe drum. Spre servici, spre casă. Ştiu că de Acolo cine mă veghează. Şi sunt mulţi dintre cei care nu mai sunt dar care vor rămâne pururea în inima mea. Şi le zâmbesc.
Cerul e măsura micimii omului. E un mod de a te aduce cu picioarele pe pământ şi a-ţi aminti cât de efemeri suntem. Dincolo de frumuseţe, de lumină, de culoare, e imensitatea şi eternul.

2. Daca ar fi sa alegi un singur loc unde sa iti petreci tot restul vietii, care ar fi acela?

Undeva departe de locurile de unde se „dă ora exactă”. Că se dă cu laşitate, ipocrizie şi multă falsitate. De fapt, ora asta exactă e spoială „mai-marilor” momentului. Se vorbeşte prea mult, se acţionează mult prea puţin. Real e „nimic-ul”. Ne facem că facem.
Am ales deja un loc.  Aproape de pământ, natură şi mai ales viaţă. Cu fie ce-o fi înainte.

3. Sarmale la cuptor cu lemne sau salata de creveti la restaurant?

Niciodată creveţi fie ei şi la cel mai cel eveniment şi-n cel mai cel restaurant.
Ps. notă pentru mine: Şi cuptor cu lemne!

4. Poti numi trei prieteni adevarati (asa cum vezi tu prietenia) sau mai degraba ai o gasca de amici – cunostinte apropiate?

Nu 3.
Amiciţiile sunt de conjunctură şi pe interes. Există că doar nu trăiesc în pădure. Dar ne diferenţiem groznic :))

5. Daca ti s-ar oferi ocazia ti-ai schimba cariera sau ai incepe una acum?

Da. Acolo unde există dorinţă, putere de muncă şi dedicaţie nu e nimic de speriat ori de refuzat. Totul e să-ţi placă ce vrei să faci. Sigur, există şi varianta „n-am încotro-ului”, nici asta nu-i un capăt de lume. Cu determinare şi două mâini drepte, omul poate supravieţui şi reuşi în ce-şi propune.
Niciodată n-a existat teama unui nou început pentru mine.

6. Cainele si pisica: in casa sub plapuma la picioarele tale sau afara la pazit curtea si prins de soareci?

Câinele e prea mare şi mi-ar ocupa patul deci adio păturică pentru mine.
Pisicile, una sub păturică, alta pe păturică, după felul fiecăreia.

7. Cat pret pui pe sistemul de invatamant si alegerea unei institutii in care sa invete copiii tai?

Nu prea mult. Consider că, la ora actuală, primordială este implicarea părinţilor. Dacă copilul e dedicat şi părinţii sunt implicaţi şi nu-şi lasă odrasla de capul ei, atunci rezultatele sunt cele dorite sau cel puţin în apropierea lor.

8. Si sa nu uitam cliseul: daca ar fi sa o iei de la capat ce ai face diferit?

Alt loc. Cel pe care mi-l doresc. Unde să trăiesc, nu să vieţuiesc.
Şi da, aş ignora mult mai multe clişee decât o fac acum.

9. Numeste trei idei de afaceri pe care omul de rand ar putea sa le inceapa. Tu ce ai alege? Crezi ca te tin baierele sa o duci la capat?

Un cuptor de pâine. Pâine. Un bodegă ţărănească cu hangiţa-n ea(asta apropo de întrebarea 3). O drujbă. Stive de lemn pentru iarnă. Pentru mine şi ceilalţi.
Oricare dintre ele. Sau, pe toate. DA.

10. Pur si simplu spune-mi cum vezi oamenii, umanitatea, omenirea.

Rari. Ca şi umanitatea. O omenire în apus.

11. Desi as vrea sa reiau intrebarea la care a raspuns cea care m-a provocat („Daca l-ai intalni pe Dumnezeu ce i-ai spune?”) incerc sa nu fiu total lipsita de originaliate. 🙂 Asa ca te intreb – pentru ca ma tot plang ca nu am cu cine dezbate – Cum ti se pare treaba asta cu gasirea apei lichide pe Marte? Vezi mai departe de atat?

Se pot naşte scenarii fantaziste de tot felul. Sigur, pot să văd şi biletele la navetele care ne vor duce pe Marte în sejur la staţiunea Marterix…dar probabil n-o să apuc 😀

Suta de lei

…n-o da, că ţi-o iei!

Plec de servici. Cu capul mare cu altele pe care nu le-am lăsat la poarta fabricii. Înjur vreo doi din trafic, care călare, care pe jos. Mă reped, ca Zmeul Zmeilor şi la port şi la fapt, peste podul Basarab şi parchez direct în parterul Afi-ului(sâc că şi găsesc loc de parcare aproape de uşa de intrare în magazin!) .

Între timp mi se mai disipează din gânduri. Mă focusez pe a ajunge, la etaj, teafără şi fără să-mi scrântesc vreo gleznă că tot e sezonul, fie pe dalele lucioase, fie călcând prost pe treapta scării rulante, conform obiceiului personal. Cum n-am reuşit să fac nicio întindere musculară şi nici una orizontală, intru victorioasă în magazinul cu vopseluri. Alea, alea, alea, alea. Mă ia gura pe dinainte şi rostesc cuvântul magic: decolorare. Zdrag! 5 minute am vizualizat produse care mai de care. Că ăla face firul beton, că ălâlalt e mai domol, că unul e lin, că altul îţi face părul ciulin! În pauza dintre două respiraţii apuc şi-i spun suav, ca să nu fim golani : n-are fata bani! Se opreşte, trage aer în piept şi tragicul i se citeşte pe chip. Care tragic chip, după ce-mi eliberează bonul, are izul desconsiderării în formă uşoară.

Deschid portofelul, plătesc şi cu coada ochiului văd rătăcite(???? de unde, când, cum??), într-un ungher al pormoneului, două hârtii de 50. Ies din magazin, şi ca să fiu sigură, descind mai energic în portofel. De unde am banii ăia?! Pentru ce? Motorină am, facturi plătit, ţigări check. Bine, bine, dar ăştia pentru ce erau?
Deci, da! Am făcut economie şi ăştia au rămas şi nu mi-am dat seama! Mă umflă râsul de una singură prin Afi colindând!
(Nărozia asta ar produce spasme copiilor din premergător şi ar face ca să zboare berzele cu spatele! Io să fac economie?!??! Să rămână bani având în vedere ultimele cheltuieli apărute din senin de ne-a luat cu leşin?! Iar ultima parte a frazei e halucinantă! Cum poate să existe bani şi eu, femeia, să nu-mi dau seama?!?!?!)
laughing-smiley

Simt cum pe portofel îl apucă aşa o mâncărime în zona 50 x 2=100lei. Zâmbet larg, poftă de viaţă, locul potrivit. Întru în dreapta, intru în stânga şi-mi proptesc ochii pe vreo doo rochiţe şi-o pereche de pantofi. Le sucesc, le învârtesc, pe care s-o aleg, pe care de la inimă să mi-o dezleg. Las rochiţele, trec la pantofi. Rochie sau pantofi?! Că-s corai, că d-ăştia, Ano, n-ai!

Am pendulat vreo 10 minute când la alea doo umeraşe, când la raftul cu traşcaleţi. Logic, am plecat fără niciuna! De dragul sutei ăleia de lei, că prea era ultima şi parcă nu m-aş fi despărţit de ea, n-am luat nimic! Ştiam că nu poate fi ceva de durată, că doar am salvat-o de Afi, dar viaţa ei alături de portofelul meu din buzunarul de la piept, n-o să fie de lungă durată!

Relaxată, cu suta în buzunar salvată, plec spre casă. Ajung acasă. Şi-mi văd de ale mele. Recunosc, nu prea liniştită, parcă toate ale mele aveau aşa o irizaţie corai, de pantofi corai!
Pe când seara se îmbina cu noaptea, mă întreabă Manolu:
– Fată, ţi-ai cumpărat azi medicamentele? Că parcă zicei că nu mai ai…

…şi brusc, auzind întrebarea, mi-a dispărut şi ultimul ton de culoare din faţa ochilor!