Kusturica

…de pe strada mea, din curtea mea.

Ca să îmbin melodia cu filmul.

Ieri, vineri, într-o zi atipică, mi-am lăsat femeia care mă ajută cu călcatul, singură-singurea în casă. Din motivele ei de indisponibilitate sabatică, iar noi din indisponibilitate lucrativă. Frontul de lucru, adică masa de călcat, teancurile de materie primă şifonată, şi utilajele, adică fierul de călcat şi cana cu ţuţuroi plină cu apă, au fost pregătite de cu seară. Nu era nici prima oară şi, mai mult ca sigur, nici ultima oară.

Pe la 4, când voioasă ca o pisică stoarsă şi de ultima picătură m-am întors acasă, o găsesc pe femeie cu ochii cât cepele de umflaţi şi înroşiţi precum fierul la forjat.

– Azi era să mor, doamnă! m-a luat ea în primire, cred că mă aştepta în prag de când am parcat maşina.

M-am speriat. Fie c-a găsit soluţia de goange de grădină şi-a băut din ea, fie că i s-a „înfundat” rezistenţa la utilaj de i-a sucombat în timpul procesului de realizare a călcăturii.

Io trag aer în piept. Ea începe şi pişe ochii ca fântîna.

O iau de după umeri, o las să suspine de două ori şi, cu o oarecare nelinişte, nevăzând-o în halul ăsta de vreo 30 de ani, îî dau ghes să spună ce s-a întâmplat înainte ca să mor şi io de inimă.

– Doamnă! M-a sunat domnu′ inginer să iau un pachet de la poartă.

– Da, ştiu. Ne trebuia altă portiţă pentru pisic că asta care e s-a tot spart până s-a rupt uşiţa.
Şi cum ziceam aşa, scenariul hoţului care a şi intrat mi-a dat femeia cu roatele în sus a început să mi se contureze uşor. Cu ochii o cercetam de vânătăi, contuzii şi semne de veşminte rupte, cu gura o întrebam, mai ceva ca Mioriţa!

– Ai păţit ceva?! A intrat cineva peste tine?!

– Nuuuuuu, zice ea şi-o apucă şi mai tare bocitul!

Printre boceli înţeleg ceva cu „galben”.
Galben? Aur?! Când încep să mă gândesc la sandale şi pantofi simt că mă ia cu furnicături la inimă. Mi-au furat pantofii!!!! Aoleu! AOLEEEEU!

O scutur să se oprească niţel din bocit ca să înţeleg.

– Spune ce s-a întâmplat!!!

Trage aer în piept şi, făcând pauze lungi cât să mor io de infarct, începe:

– Când am deschis uşa pe la 10, să mă duc la poartă, nu mi-am dat seama, mă jur!, pe lângă mine, a fugit pisica galbenă!!! Am ieşit la poartă, m-am băgat pe sub maşini, m-au ajutat vecinii, n-am putut s-o prind! şi dă-i şi plânge şi mai abitir!
Noroc cu Mica când a venit pe la 12 … şi mai mult de atât n-a mai putut scoate din gură că iar s-a pus pe jelit.

Pisica galbenă? Pisica GALBEEEENĂ?!?!?!??!?!

În spatele ei, imperturbabilă, pe spate, lingându-şi o labă, pisica Galbenă, adică TT-ul, asista fără urmă cum c-ar fi vorba despre!
Şi mai în spate, Mica se stăpânea cu greu.
O las pe femeie să se potolească niţel, o liniştesc că pisica Galbenă, zisă şi Tommy, e acasă şi n-are nimic, că aşa e ea, pisică Galbenă şi pisicile Galbene ies afară şi vin singure înapoi…

După vreo juma de ceas, când lucrurile s-au mai potolit, când m-am retras să mă schimb de haine în dormitor şi-am putut să derulez mental scenele care s-au desfăşurat pe stradă cu vecini, maşini şi bine că n-a chemat poliţia şi pompierii, când am reuşit să mă stăpânesc şi eu din a nu plânge de râs, m-am întors în sufragerie, hala procesului de călcare.

Femeia călca. Pisica Galbenă aştepta sub masa de călcat, când o mânecă de cămaşă/tricou/bluză, când vreun şnur care să atârne peste masa de călcat şi pe care, ea, pisica Galbenă, se le tragă cu gheruţele ei spre buna ei dispoziţie…
Din când în când femeia se uita spre ea cu adevărată ostilitate şi îngâna:

– Fir-ai tu de pisică Galbenă, ce mi-ai făcut azi!

Cu gâtul sucit

…spre înapoi.

Mergeam pe stradă. Grăbit. În spiritul câtorva zile agitate. În graba mea, abia aveam timp să evit trecătorii. Şi ei, ca şi mine. Grăbiţi. Încrâncenaţi în nu ştiu ce şi nu ştiu unde. Vitrinele magazinelor deveniseră bornele alergăturii mele pietonale. Arunc din când în când câte un ochi. N-am timp să mă opresc doar gândurile mi se succed după natura celor pe care le văd în ele: „Ce naiba e aia?, Aha, aici se găseşte!, Ce frumoasă e!, Oare cât costă?”…şi altele la fel de succinte.

Trag frâna de mână. Mental. Am obosit. Nu de la tocuri. De la căldură. De la soarele care mi-a bătut moalele capului. De la zarvă. De la alte mii de gânduri printre care se strecurau timide constatările şi întrebările de mai sus. Mă opresc locului câteva secunde. Respir prea repede. Nu-mi tremură picioarele dar simt că genunchi tind să se flexeze. Stau. Nu mai sunt deloc cum am fost acum câţiva ani. Neputinţa, şerpoaica, mă învăluie puţin câte puţin. La lucruri mici mă face de ruşine, mai întâi. Mă trezesc gândindu-mă la cum ar mai fi dacă aşa mai avea nişte ani. Mai puţini. Clipe de nostalgie ale altor vârste mă fac să-mi tremure mintea şi să-mi înjunghie inima. Privesc vitrina din faţă care îmi reflectă imaginea care-mi producere mâhnirea şi ea se tulbură a trecut. Văd vitalitatea, pasul săltăreţ şi voinţa neînfrântă de trup. Văd „pe toate lumea e a mea”. Văd independenţa. Văd…

Îmi întorc privirea. În faţa mea, la câţiva metri, o femeie. Cumpără flori de la ţiganca bătrână ce vinde de un milenium flori în faţa bisericii. Femeia are câţiva ani peste anii mei. Mă trezesc cu gradele de comparaţie în capul meu. Realizez. Mă scutur a jenă. Da, e omeneşte, da, e greşit. Mă iert şi-mi întorc gândurile. Plec mai departe. Chipul femeii mă urmăreşte. Şi mâinile ei, ca şi întreaga ţinută, statură, sunt în privirea mea interioară.

Revelaţia a venit la colţ. Înţeleg, sau aşa cred, aşa îmi imaginez, aşa i-am dat curs raţiunii, dacă ea ar fi existat şi nu doar o pură întâmplare dintr-o zi oarecare a vieţii mele.

Jinduim după ieri. Mereu cu gâtul sucit după clipele bune/frumoase/întregi din trecut. E ceea ce concret, palpabil avem, s-a întâmplat, am fost. După ceea ce am reuşit să fim. Ca şi cum, în azi, în clipa punctuală prezentă sau din faţa noastră, nu am mai fi, nu am exista. Punţi invinzibile între ieri şi mâine. Incertul, neştiutul şi necuprinsul viitor nu intră în schemă decât în măsura speranţelor, dorinţelor. Atât cât suntem bine, sănătoşi, puternici, altele ne sunt visele.
De aceea viitorul are formă materială în cea mai mare parte a lui proiectată de capetele, şi nu cred că mă înşel, ale unor oameni care se văd că sunt cei de dinainte.
Întrega făptură a femeii îmi revine în minte.
Eu cea de astăzi care se lamentează după cea de ieri. Dar mâine, o să mă lamentez după cea de astăzi. Curiosul mecanism al creierului mă trădează pe mine însumi azi gândind la ieri. Dacă azi nu mă bucur de azi, aşa cum e, aşa cum sunt, mâine după ce-am să jelesc? După o imagine fizică şi ea iluzorie în contextul lipsit de bucuria momentului.

Realizez brusc că femeia pe care tocmai am văzut-o e femeia ce-am să fiu peste câţiva ani. Exact femeia aceea care o să se tânguie după femeia pe care am zărit-o în vitrină. Şi care la rândul ei, o să fie jelită de femeia bătrână ca şi florăreasa. Un lanţ al plângerii spre înapoi ce face ca mersul bicicletei vieţii să fie împiedicat. Lanţul ăsta nu-i bun, nu-i ce trebuie să-mi fie în suflet, în inimă. Trebuie rupt şi zvârlit cu putere până nu-mi fură de tot trăirea reală.
Azi e azi. Împăcată, să trăiesc azi cu aşa cum sunt, cu ce am, încă, concret.

Azi sunt aşa cum sunt. Şi cum n-o să mai fiu mâine.