Nişte ţărani

…p-un peron.

După 3 ore şi de avion, ne înfiinţăm în trăgând agale geamantanele după noi, la vestitele cozi de maximă securitate fie ele la control documente, fie ele la control bagaje şi noi înşine. Ne uităm unul la altul şi ne gândim inginereşte, cu voce tare, că suntem în staul circa 1000 de călători. Că nici nu se putea să ne strângă mai bine grămadă. Facem şi noi cruce în cerul gurii şi sperăm să nu-i vină vreunuia vreo idee cu strigare.

Trecem după vreo oră şi ceva prin toate cele şi ne îndreptăm grăbiţi şi obosiţi spre următorul mijloc de transport. Adică tren. De mare viteză. Pentru mine prima experienţă cu vestitul TGV. Nu m-am mai dotat cu piatra-n gură aveam suficient bagaj de tras după mine. În plus, în nicio gară, nu bate aşa de tare vântul!

Ne luăm bilete şi conform cunoaşterii noastre asupra informaţiilor ce trebuie să le conţină una bucată carton numită bilet, ne uităm contrariaţi, şaşii şi în patru colţuri şi faţă şi verso să vedem de unde luăm trenul. Adică linia. Peronul. Nimic care să ne indice ceva în căutarea noastră. Şi fiindcă ne credeam prea deştepţi, şi fiindcă credeam că le ştim pe toate, şi fiindcă nu ne trecuse niciunuia prin cap să întrebăm şi, şi mai presus de toate, eram Pic şi Poc în limba franceză în variantă estică, colegul meu s-a gândit s-a panicat şi numai ce-l văd după ce trece pe sub cordonul opritor de drum.

Ca să nu mă las mai prejos, hop şi io după el! Ce-i drept, bolborosind despre zeii negheobiei şi câte ceva, mai personal, despre rudele colegului!

Coborâm scara rulantă. Peronul gol-goluţ! Singurii papagali, noi! Ca şi cum, pe lumea asta, numai Ţulea şi cu Mulea, adică noi, am mai fi mers cu trenul! Trag cu putere de valiză şi mă îndrept spre scara rulantă. De data asta, aia urcătoare. Când ajung în dreptul ei, întorc capul:

– Hai de aici, tu nu vezi că s-a umplut peronul de ţărani?!

Vine şi el. Şi ajungem iarăşi la nivelul superior de unde priveşti liniştit şi în siguranţă, vâjîiala TGV-urilor neopritoare în staţie.
Pe stânga, la cealaltă scară, vin agale 2 ceferişti de-ai lor şi 3 militari tot de-ai lor. Care deschid calea către peron şi controlează biletele. Ne îndreptăm şi noi agale ca şi cum nici nu ne grăbeam, nici p-acolo nu trecusem şi nici panica nu pusese stăpânire pe noi, şi ne arătăm la bilete. Cu coada ochiului, privind în josul scărilor, observăm şi trenul, oprit regulamentar la peron. Mi se face lumină şi în timp ce gândeam a 2-a oară că am fost nişte ţărani, că abia după ce opreşte trenul în staţie, din motive evidente de TGV, abia atunci lumea purcede la tren, ei bine, numai c-o aud pe ceferista ce-mi lua codul şi pulsul biletului, că ne zice într-o franceză pe care şi mama ar fi înţeles-o:

– Cu 15 minute înainte de plecarea trenului este anunţat numărul liniei pe care opreşte şi abia atunci se face şi accesul la peron…

Ne facem mici că n-am fost străvezii şi ne urcăm în tren. Care ne duce unde trebuia.