A fost cândva

… că altfel nu se mai povestea.

O vorbă bună, un zâmbet, o floare.
Un orice material pe care ţi l-ai dorit şi de care aveai nevoie. O lingură, o masă, o casă.
O nebunie de moment. O rochie, un pantof, o maşină.

Când le ai la timpul lor- le doreşti ori ai nevoie- aprecierea vine dulce. Nu uiţi. Mâna care ţi s-a întins, norocul de care ai beneficiat, locul gol care acum s-a umplut şi-ţi poţi focaliza efortul spre altceva. E o bucurie plină şi eşti conştient. De existenţă palpabilă, reală, întâmplată. De(uneori)lipsa efortului.
Când sunt la timpul lor, ţi se potrivesc.
Înveţi să faci diferenţa dintre „mi se cuvine” şi „ce noroc că am”.

Când vin mai târziu, ele vin contorsionate de forma iniţială dorită. Cu mai puţin. Întotdeauna cu anii mai puţini în care te puteai bucura. Trăi. Beneficia. Care între timp s-au umplut cu altceva.
Când vin mai târziu, efortul pe care l-ai depus îţi dă certitudinea meritatului. Înveţi să faci diferenţa dintre „dacă vreau, pot” şi ” nu pică pară mălăiaţă”.
Efortul nu întotdeauna e îmbrăcat în haina cinstei şi asta face ca bucuria lui „mi se cuvine” să fie ipocrită, meschină, mârşavă. Asta e, însă, altă poveste.

Sunt haine care nu se mai potrivesc cu vârsta. Şi nici atitudini. Şi nici măcar lucruri pe care (acum)ţi le permiţi. Vine un timp când le zâmbeşti nostalgic a amintire de vis de tinereţe ori de cândva. Ceea ce părea extraordinar s-a transformat în moft ce nu-i mai găseşti rostul. Căci nu mai eşti acelaşi. Ai avut timp să înveţi să discerni între „pentru tine şi sufletul tău” şi „pentru alţii şi ficatul lor”. Şi dacă nu ţi-ai făcut un ţel în viaţă pentru ciroza celor din jur, atunci n-ai cum să nu înţelegi diferenţa dintre a îndeplini o nevoie/o trebuinţă şi a epata în văzul tuturor de „ficatul” lor întinzându-te mai mult decât ţi-e plapuma fie ea de orice fel ar fi: material, social, număr de ani, etc.

Aşa…precum diferenţa dintre a fii suficient şi a-ţi fii suficient. Şi linia aia subţire dintre de bunul simţ şi ridicol.
Şi dacă tot am ajuns la sufient şi suficienţă…cât îi trebuie omului?! Nu „cât” material ci cât timp îi trebuie până înţelege că nimic material nu compensează viaţa…Până îl strâng pereţii fie ei şi de palat.

Mi-am amintit de cineva care-a crezut într-o poveste c-o maşină. Şi rolul ei în viaţa mea.
Şi am pus câteva gânduri care-mi exprimă clar viziunea şi regulile după care mă orientez în traiul meu. De „ieri”.
Căci râd amar, ca şi atunci, la cât ştie despre viaţă, vise, oameni.
La ce mi-ar mai fi trebuit mie maşina aia?!…Cum să crezi o aşa prostie?!…

Zâmbetul

…nefericirii.

Da, există. L-am descoperit întâmplător pe vremea când n-aveam toţi dinţii în gură şi uitasem să zâmbesc, cum să zâmbesc. De fapt, mai întâi m-am ferit, apoi, în timp, n-am mai ştiut ce e acela zâmbet. Oricum nu sunt fotogenică şi mai mereu m-am ferit de cadre largi ale sprâncenelor iar despre vederea la gingie, nici nu se punea problema. Zâmbetul meu devenise ca un muşchi neutilizat, adică fleasc.

Aşa că, pe furiş, studiam problema. Cum să zâmbeşti în largeţea gurii şi nu doar mijind buzele şi râzând cu ochii. Pe partea cealaltă, zâmbetul, pentru mine, acolo în conştiinţa mea, reprezenta ceva natural, spontan, fără mari eforturi. Dar uitând sau mai bine zis sub incidenţa amintirilor cu lipsuri, au început frustrările: dacă zâmbesc prea mult, dacă deschid gura prea tare, dacă nu-mi vine bine, dacă am ceva pe dinţi când erau dinţi, dacă e prea nu ştiu cum, dacă şi dacă şi dacă…

O întâmplare mi-a rămas în minte iar revelaţia ei avea să se arate mulţi ani după. O stradă. Un cuplu şi încă o persoană. Cuplul în plină dispută vocalizată cât se poate de puternic. Atât cât toată strada să audă subiectul. N-am să le uit chipurile încrâncenate şi nici cuvintele şuierate care te plesneau fie prin duritatea lor, fie prin acuzele aduse, fie prin „coloratura” lor. Eram aproape de ei, când însoţitoarea cu o prezenţă de spirit remarcabilă, le-a cerut să zâmbească fiindcă doreşte să le facă o fotografie cu telefonul.

Miraculos! Orice încrâncenare s-a pierdut în cenuşiul străzii, s-au întors cu feţele spre obiectiv şi au zâmbit. Ca Luna plină pe cerul verii, ca nufării deschişi pe ape. Ca cea mai fericită pereche din lume.

Zâmbetul ăla nu l-am uitat niciodată. Pentru mine a fost o amestecătură între o mică invidie şi o mare nedumerire. Invidie, pentru că vroiam să pot zâmbi aşa frumos cum o făcuseră ei, nedumerire, faţă de transformarea lor aproape ireală.

De atunci, am tot căutat să văd zâmbetele asemănătoare. Să înţeleg, pe lângă mecanica facială uitată, mecanismul automat al transformării cauză a nedumeririi mele.

Şi aşa, l-am descoperit. Pe el. Exact acela pe care l-am văzut la cuplul de pe stradă. Care e universal. Care nu depinde de o anumită persoană ci de o stare. Starea contrară sensului lui.

Say-Cheese-logo-300px

Zâmbetul nefericirii. Care are două componente: aceeaşi mimică şi e repetabil cu orice ocazie. Nimic în plus, nimic în minus. Doar el, acel zâmbet rădăcină comună cu rictusul dar elevat, sofisticat, prelucrat. Zâmbetul educat să ascundă. Zâmbetul pentru poză. Zâmbetul care dă bine.
Şi, orice urmă de invidie mi s-a risipit din vene. Ceea ce nu pot spune despre nedumerire. Pe care nu mi-am putut-o dumirii.

Între timp, am (re)învăţat să zâmbesc. Când e cazul. Cu acel zâmbetul larg şi spontan convergent trăirii.
Din interior spre exterior.