…cresti mare. Prea mare.

All the world is made of faith, and trust, and pixie dust.

J.M. Barie – Peter Pan

Ca tot vorbeam ieri cu o prietena draga mie. Despre inocenta. Cresti mare, prea mare, atunci cand incepe se franga si ultima farama de inocenta…

Invatam repede, de la varste fragede, ca a „crede” nu-i deloc sinonim cu „‘se intampla”. Apoi, „‘credem”‘ in ciuda faptului ca stim ca probabilitatea, rata de intamplare e aproape de  zero absolut. Constient, prelungim starea. Speranta imposibilului. De care tii amarnic o gramada de ani din viata. Un soi de visare indusa in viata reala. Constient, vrei sa crezi cu toate ca sti ca n-ai palpabil si real motive. Ca minunile nu se intampla decat mult prea rar sau poate niciodata. Ca Mos Craciun, Fat Frumos si Zana Maseluta sunt povesti. Indiferent prin cate treci, indiferent cate suporti, indiferent ce ti se intampla, toate se bat la usa interioara a propriei vointe. O ultima reduta. Usa de fier a vointei  sapata in timp de rugina realitatii ce slabeste baricada cu fiecare intamplare.

Daca ar fi dupa mine, asa as definii momentul. Momentul in care „‘un ceva”‘ te trezeste si usa cedeaza. Prin care, sentimentele cele mai meschine navalesc.

Si cred, ca din acel moment, devii altceva. Neincrezator, negativist, platind „‘ochi pentru ochi si dinte pentru dinte”‘, pregatit pentru tot raul pe care-l astepti cu satisfactia returnarii platii.

Ne nastem buni, ne transformam in fiarele rautatii.

Nu mai ramane nimic din credinta, nimic din incredere ci doar un drum plin de praf…