Mâna care împinge

…leagănul destinului tău.

Gratitudinea şi smerenia sunt modul
prin care ajungi nu te strânge caracterul.

Toţi am avut experienţe. Şi, probabil, multe nu au fost cum ne-am dorit. Cum, la fel de multe persoane au venit şi plecat din viaţa noastră. Pe care le-am iubit, pe care nu le-am iubit. Poate chiar le-am urât, dacă în suflete ni s-a strecurat fiara.

Îmi aduc aminte, sunt vreo 40 de ani de atunci, de ceva care, la vârsta aia fragedă, m-a făcut să-mi strâng pumnii micuţi şi să-mi jur în gând că eu, EU, niciodată n-am să fac aşa ceva!
Mult mai târziu aveam să iau aminte, într-o conjunctură asemănătoare, că, da, eu, chiar EU, făcusem la fel.
A fost momentul – primul- în care m-am tras de mânecă şi m-am privit, izbindu-mă îndurerată de oglinda mentală în care mi se reflecta exact imaginea pe care antipatizasem.

Oooo, cât a durut!!!! Cât am suferit! Şi, cel mai mult m-a durut că am judecat fără să vreau să înţeleg, orbeşte, prosteşte, numai fiindcă nu mi-a convenit în acel moment. Numai fiindcă m-am simţit neîndreptăţită să am parte de acel gest. Şi, pentru că aveam pretenţia că pot fi onestă faţa de mine, a durut rău, rău, rău că m-a pus singură în faţa faptului de a face şi a nu-mi ţine o promisiune faţă de mine.

De atunci, strâng din pumnii care au crescut între timp. Dar nu de obidă şi nici de neputinţă. Ci cu amar. Pentru propriul control, pentru a-mi forţa mintea să fac altceva, altcumva decât au făcut alţii şi mie nu mi-a plăcut. Să-mi demonstrez mie, cea mai aproape şi mai cunoascătoare de mine, că sunt şi pot altfel. Să dorm liniştită iar conştiinţa mea să-mi aducă visele frumoase în realul vieţii. Să pot să trăiesc cu mine înainte de a trăi cu alţii.

Rezumând mica mea povestioară, am înţeles că trebuie să parcurg mai întâi drumul umilinţei proprii ca să înţeleg de ce şi ce nu mi-a plăcut. Ca să înţeleg ce te determină să faci sau să spui lucruri care provoacă durerea altora, că trebuie nu să nu-mi doresc să ajung ca altcineva sau cum îmi spune altcineva ci să nu mă las biruită de dorinţa de a demonstra altcuiva, să-mi urmez inima fără ca ea să fie ciuntită de întâmplările urâte şi păţite ale parcursului meu prin noianul vieţii.
Cât, cât de departe poţi să fugi de tine însuţi?
Cel mai de preţ lucru pe care l-am învăţat e că nu există suficient de departe ca să fugi de tine însuţi.

Am înţeles că dezaprobarea organică faţă de o vorbă rea sau fapt reprobabil vor creşte în mine, în timp, acelaşi tip de monstru. Am înţeles că ura e laşitatea inconştientului în faţa iubirii, este modul de a manifesta neputinţa, frustrarea, teama şi, şi cel mai rău, neasumarea. E ca şi cum ai da peste mâna Lui ca să fii doar tu mâna care împinge destinul…

Şi cu cât voi urî mai mult, cu cât voi blama mai tare, cu atât apele oglinzii  proprii se vor tulbura în ceea ce nu-mi doresc şi voi ajunge exact ceea ce mi s-a spus. Fiindcă acolo în tine ceva ştia că în vorbele ce nu au convenit şi au durut era şi este un sâmburele de adevăr. Era compromisul cu care nu te împăcai nici tu.

Probabil că psihologic există o explicaţie. Cum la fel de probabil e ca altcineva să vadă mai repede sensul spre care mă îndrept.

Eu doar susţin că ura şi neonestitatea faţă de sine te îndrumă exact spre ceea ce condamni. Când vanitatea, proprie sau meschin întreţinută de alt sine egoist, te acoperă, în urma ta nu mai rămâne praf de stele ci doar colb de glod.

 

Şi un ochi la spate

…de-aş mai avea, oare la ce m-ar mai ajuta?!

Nu ştiu dacă titlul ăsta nu s-ar potrivi mai bine ca vers de baladă populară, însă, e mai adevărat decât apa caldă venită de ţeava de la centrală, când centrala-i şi funcţională!

Şi-acum să încalec pe tastă
Să spun povestea noastră
Ca să vă las mască!
…sau să umflaţi de râs ori să vă reevaluaţi că se poate şi mai rău!

Din considerente raţionale şi de depărtate de UE, mi s-a cerut o copie după paşaport. Paşaport pe care-l ştiam zăcut, abandonat și trist în expirare, într-un sertar. Deci era de făcut un altul, mai proaspăt, mai frumos. Nu mi-a fost greu să dau peste informaţiile necesare de acte şi locaţii unde se pot face în grabă şi de taxă de urgenţă ale paşapoartele temporare că d-ăla simplu şi normal făcut o dată la 5 ani, nu mai era timp.
Mai greu a fost să mă duc într-o parte a Bucureştiului, respectiv Pipera, parte unde în atâţia ani de buletin am fost dusă şi de dus singură-singurea, never şi niciodată!

Mi-am pus GPS-ul pe direcţie de a intra în zona crepusculară de maximă aglomeraţie, curajul sub scaunul şoferului, mai precis fix sub fund de unde zvâcnea a panică la fiecare cotitură de drum neştiută şi la orice intrare în spaţiul personal a oricărui vehicul agabaritic şi infricoșător. Și asta, nu pentru că îmi e teamă de bau-bau traficului ci că am schimbat cutia și caroseria de nici 5 zile din care eu îi atinsesem pielea volanului doar de 2 zile. De fapt, mă aflam la începutul seninului din a 2-a zi.

Cu efortul determinării am ajuns la vestita locație pe care abia de-am reușit s-o identific din cauză de puzderie și avalanșă de alte mașini. Parcarea full, la bordură pe 2 rânduri. Nici nu mi-am putut închipui c-am să înconjor 2 stâlpi de poduri diferite, c-an dansul ritualic al ceremoniei de căsătorie:

”Te căsătorești tu, Ana Lu Manole cu sediul poliției române?”

Mă căsătoresc!, și iar dădeam o tură de parcare urmată de un șir interminabil de mașini care mă zoreau de la spate, iarăși ieșeam, eu și ceilalți, pe poartă și iarăși înconjuram stâlpii. La a 3-a încercare, Dumnezeu m-a auzit ”Da-ul!” și-n dreapta mașinii, fix când ajunsesem în dreptul uneia parcate, proprietarul fericit, transpirat și înspumat în maxilare, vroia să părăsească incinta. Nu m-am mai clintit din loc, am luptat voinicește cu unul șmecher de l-am prididit la înjurături și fericită ca o turturea la vederea primelor raze serioase de soare de primăvară după iarna aprigă, mi-am parcat mașina.

Am înaintat precum mi-e numele și renumele printre toate onomatopeele și înjurăturile celor de la 5 cozi de la înmatriculări lungi cât să iasă din clădire. Ce-i drept am trecut și pe lângă cea de-a 6-a, dar am ignorat cuvântul pașapoarte în speranța că nu acolo trebuie să mă așez. Aveam să înșel amarnic! Mâna dreaptă a legii de la informații s-a îndreptat și din deget și din cot spre mărita și interminabila și neprețuita dar mărginita coadă, asta dacă treceai și de colț!

herculeLa început am numărat oamenii. 200. La vreo juma de ceas de stat în picioare am început să număr plasturii pe care, cu tandrețe, îi lipeam de degetele picioarelor acolo unde mă băteau cusăturile sandalelor. Alea noi. Am fost Hercule, Hercule 2, Hercule 3 și mai departe n-am mai numărat că și Hercule murise de invidie. Și că am foarfecă și atâția plasturi la mine, și, bașca, nici nu cred că știa să numere atâția în limba franceză!

De 3 ori mi-a venit leșinul, de 3 ori m-am reabilitat brusc când vreunul/una dorea săritura ”prin față”, de unde am tras concluzia că înjuratul e revigorant!

După 3 ceasuri bătute pe muchie, pe loc, pe nervi, pe mama și tata lor, am ajuns și eu în locul de unde se despart apele ghișeelor!

Intru. Dau documentele, inclusiv cele două pașapoarte vechi, și mă pregăteam de poză ca să nu se sperie continentele de mine. Nu, nici rujul nu-l aveam la mine, mi-am adus aminte că stătea la răcoarea torpedoului. Mai aranjez două fire răzlețe ieșite din dimensiunea cocului, mă mai ciupesc de obraji ca să se poate face distincție între fața mea și culoarea panoului din spatele scaunului unde mă pregăteam să mă așez. Eram la faza ce fel de zâmbet să afișez la foto când aud întrebarea:

– Șiiii, ce facem cu ăsta, îl anulăm?

Nu prea înțelegeam, că limba română e grea când e năucitoare.

– Păi, răspund io doct ca artistă nepregătită , dacă-i expirat, îl anulăm!

– Păăăăi, zice el, nu-i expirat e valabil până la anu′ pe vremea asta și iar degețelul legii se întinde săgețică, de data asta pe pașaport.

Citesc. Mai citesc o dată. Și încă o dată. Și mă prind…

Era de pe vremea de când nu se povestea și nici 5 ani nu erau definiți ca fiind stație terminus la valabilitate. Adică era pe 10 ani. Uitat ca țigara Mirabelei Dauer dar nu pe noptieră ci într-un sertar!

– Ce facem, îl anulăm? insistă omul.

– Îl anulăm pe draq!, zic și mi se face mâna greblă în jurul pașaportului.

– Șiiii, taxele plătite?!

– Eeee, la vârsta mea nu mă mai încurc io în amănunte! și-o zbughesc magistral ca și cum nici leocoplast pe degete n-am înșirat, și nici pașaport n-am avut neexpirat…

 Pe drum, nedumerită tare de așa o orbeală și convingere proastă, m-a luat tremuriciul:

Mie nu mi-a crescut ochiul de soacră?! La vârsta mea?!?!?!?!

De vorbă

legea talionului

…din vorbă-n vorbă.

Nici nu contează, nici nu e important de unde până unde am ajuns, din vorbă-n vorbă, să(-mi) pun întrebări:

Cât costă o viaţă? 
Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Legea talionului. Viaţă pentru viaţă. Abia atunci plăteşti. Până la capăt.

Cât e preţul unei destin?

Preţul vânzării. Pentru care eşti aruncat la coş. Ţi-l pune cel ce-ţi sechestrează bunurile cel mai de preţ: timpul şi răbdarea îngemănate în inimă.

Cât timp …?

Toată viaţa. Chiar dacă uneori umbra uitării acoperă. Undeva acolo există. Şi vina, şi vinovăţia, şi dispreţul valorii.

De vorbă , din vorbă-n vorbă, am ajuns să nu mă mai mir de nimic. Că nimic nu-i întâmplător. Legea talionului se aplică. Cumva, cândva, cuiva.

Povestea celor 7

…uși.

Poveste celor 7 uși, poveste pentru oameni mari și copii.

Prima ușă. 

Două prietene lupoaice din aceeași haită, într-o pădure, au născut, în același timp, câte un pui. Hălăduiau împreună cu puii, pe toate dealurile, se furișau după toți copacii pădurilor, sorbeau nestingherite din apa izvoarelor potolindu-și setea. Amândouă își doreau ca puii lor să învețe să fie liberi și lideri. Amândouă i-au învățat arta amușinării, vânătorii, supraviețuirii. Tot crescând, unul s-a făcut Năzdrăvan, celălalt Puternic. Într-o zi, Puiul cel Năzdrăvan se rănește într-o capcană din pădure. Cu saliva lor, nopți și zile, lupoaicele îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață,cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Văzând că s-a făcut bine și bucurându-se de fericirea lui, mama puiului hotărește, ca de acum înainte,  îți vor găsi drum și cale numai pe lângă pădure, lăstăriș, câmpuri arse, pajiști, poienițe vesele și marginea râurilor.

A doua ușă. 

Cum se jucau puii pe lângă pădure, întâlnindu-se cu o altă haită, Puiul cel Năzdrăvan este mușcat de unul dintre puii haitei străine. Cu greu mama lupoaică își salvează puiul, și iarăși, nopți și zile, lupoaicele prietene îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață, cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Văzând că s-a făcut bine și bucurându-se de fericirea lui, mama puiului hotărește, ca de acum înainte, îți vor găsi drum și cale numai prin lăstăriș, câmpuri arse, pajiști, poienițe vesele și marginea râurilor.

A treia ușă. 

Lăstărișul plin de spini i înfig în labele celui Nazdrăvan. Nopți și zile, lupoaicele prietene îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață, cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Văzând că s-a făcut bine și bucurându-se de fericirea lui, mama puiului hotărește, ca de acum înainte, îți vor găsi drum și cale numai pe câmpuri arse, pajiști, poienițe vesele și marginea râurilor.

A patra ușă. 

Pe câmpurile arse expuse soarelui și vizibilității, erau pe domeniul unui Vânător. Într-o zi, îl zărește pe Nazdrăvan, îl ia în cătare și alicele îi sfâșie blana. Nopți și zile, lupoaicele prietene îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață, cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Văzând că s-a făcut bine și bucurându-se de fericirea lui, mama puiului hotărește, ca de acum înainte, îți vor găsi drum și cale numai pe pajiști, poienițe vesele și marginea râurilor.

A cincea ușă. 

Pajiștea plină cu maci îl făcea pe cel Năzdravăn și cel Puternic foarte fericiți. Alergau câte e ziua de lungă și se hârjoneau în voie. Prin iarba deasă un gușter rătăcit îl mușcă pe cel Năzdrăvan.  Nopți și zile, lupoaicele prietene îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață, cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Cum cel Puternic era din ce în ce mai puternic, mai ager, mai abil, mai învingător în hărjonelile cu cel Năzdrăvan, mama Năzdrăvanului cuprinsă de panică că puiul ei se va obișnui cu statutul de învins iar când vor crește mari celălalt va fi conducătorul haitei și va ceda locul de bună voie, se hotărește să nu mai fie însoțiți de cel Puternic și mama lui, îi alungă și se retrage cu puiul ei spre poienițele vesele și marginea râurilor.

A șasea ușă.

Acum erau singuri, doar ei, mama îți proteja puiul cu toate simțurile pe care le avea. Nimeni și nimic nu mai putea să-i rănească puiul, nimeni și nimic nu mai putea să-l ucidă, fie și din joacă. Poienițele vesele, florile multicolore, umbra firelor de iarbă înaltă, multitudinea de gâze, niciuna dintre n-au reușit să-i alunge celui Năzdrăvan amărăciunea lipsei prietenului cel mai bun, puiul cel Puternic. Ar fi vrut să-l caute dar îi era deja frică de pădure, margine de pădure, lăstăriș, câmpuri arse, pajiști iar poienița veselă era deja casa mamei care i-a alungat prietenul. Marginea râurilor îi așteptau și pleacă însoțit doar de amărăciunea lui.

A șaptea ușă. 

Multe maluri a colindat. Singuratec și în singurătate. În multe ape și-a reflectat chipul. Cu fiecare zi, imaginea reflectată era mai tristă. Cu cât trecea timpul, Năzdrăvanul, de acum lup în toată puterea speciei lui, a început să vadă în reflecția apei, pe rând: cerul albastru, păsările, fluturii, copacii, florile, toate gâzele și alte vietăți ale pădurii, semenii lui, și într-o zi, hââââât departe, pușca vânătorului. Și-a adus aminte de mirosul pădurii, de libertatea pajiștilor, de bucuria jocului, de împlinirea dorințelor fără de restriște, de dreptul lui la independență față de o margine de râu.

Povestea celor 7 uși nu are final, finalul este al fiecărui dintre noi. De ceea ce alegem să fim. Asumați cu tot ceea ce ne reprezintă și suntem, asumându-ne viața și cu bune și cu rele sau fugind de lume și viață indiferent de scopuri.

Povestea celor 7 uși nu este pentru cei care închid ușile pentru a-și întoarce fața, minte, inima și renunță la tot ce-i omenesc, pentru și spre Dumnezeu.

Kusturica

…de pe strada mea, din curtea mea.

Ca să îmbin melodia cu filmul.

Ieri, vineri, într-o zi atipică, mi-am lăsat femeia care mă ajută cu călcatul, singură-singurea în casă. Din motivele ei de indisponibilitate sabatică, iar noi din indisponibilitate lucrativă. Frontul de lucru, adică masa de călcat, teancurile de materie primă şifonată, şi utilajele, adică fierul de călcat şi cana cu ţuţuroi plină cu apă, au fost pregătite de cu seară. Nu era nici prima oară şi, mai mult ca sigur, nici ultima oară.

Pe la 4, când voioasă ca o pisică stoarsă şi de ultima picătură m-am întors acasă, o găsesc pe femeie cu ochii cât cepele de umflaţi şi înroşiţi precum fierul la forjat.

– Azi era să mor, doamnă! m-a luat ea în primire, cred că mă aştepta în prag de când am parcat maşina.

M-am speriat. Fie c-a găsit soluţia de goange de grădină şi-a băut din ea, fie că i s-a „înfundat” rezistenţa la utilaj de i-a sucombat în timpul procesului de realizare a călcăturii.

Io trag aer în piept. Ea începe şi pişe ochii ca fântîna.

O iau de după umeri, o las să suspine de două ori şi, cu o oarecare nelinişte, nevăzând-o în halul ăsta de vreo 30 de ani, îî dau ghes să spună ce s-a întâmplat înainte ca să mor şi io de inimă.

– Doamnă! M-a sunat domnu′ inginer să iau un pachet de la poartă.

– Da, ştiu. Ne trebuia altă portiţă pentru pisic că asta care e s-a tot spart până s-a rupt uşiţa.
Şi cum ziceam aşa, scenariul hoţului care a şi intrat mi-a dat femeia cu roatele în sus a început să mi se contureze uşor. Cu ochii o cercetam de vânătăi, contuzii şi semne de veşminte rupte, cu gura o întrebam, mai ceva ca Mioriţa!

– Ai păţit ceva?! A intrat cineva peste tine?!

– Nuuuuuu, zice ea şi-o apucă şi mai tare bocitul!

Printre boceli înţeleg ceva cu „galben”.
Galben? Aur?! Când încep să mă gândesc la sandale şi pantofi simt că mă ia cu furnicături la inimă. Mi-au furat pantofii!!!! Aoleu! AOLEEEEU!

O scutur să se oprească niţel din bocit ca să înţeleg.

– Spune ce s-a întâmplat!!!

Trage aer în piept şi, făcând pauze lungi cât să mor io de infarct, începe:

– Când am deschis uşa pe la 10, să mă duc la poartă, nu mi-am dat seama, mă jur!, pe lângă mine, a fugit pisica galbenă!!! Am ieşit la poartă, m-am băgat pe sub maşini, m-au ajutat vecinii, n-am putut s-o prind! şi dă-i şi plânge şi mai abitir!
Noroc cu Mica când a venit pe la 12 … şi mai mult de atât n-a mai putut scoate din gură că iar s-a pus pe jelit.

Pisica galbenă? Pisica GALBEEEENĂ?!?!?!??!?!

În spatele ei, imperturbabilă, pe spate, lingându-şi o labă, pisica Galbenă, adică TT-ul, asista fără urmă cum c-ar fi vorba despre!
Şi mai în spate, Mica se stăpânea cu greu.
O las pe femeie să se potolească niţel, o liniştesc că pisica Galbenă, zisă şi Tommy, e acasă şi n-are nimic, că aşa e ea, pisică Galbenă şi pisicile Galbene ies afară şi vin singure înapoi…

După vreo juma de ceas, când lucrurile s-au mai potolit, când m-am retras să mă schimb de haine în dormitor şi-am putut să derulez mental scenele care s-au desfăşurat pe stradă cu vecini, maşini şi bine că n-a chemat poliţia şi pompierii, când am reuşit să mă stăpânesc şi eu din a nu plânge de râs, m-am întors în sufragerie, hala procesului de călcare.

Femeia călca. Pisica Galbenă aştepta sub masa de călcat, când o mânecă de cămaşă/tricou/bluză, când vreun şnur care să atârne peste masa de călcat şi pe care, ea, pisica Galbenă, se le tragă cu gheruţele ei spre buna ei dispoziţie…
Din când în când femeia se uita spre ea cu adevărată ostilitate şi îngâna:

– Fir-ai tu de pisică Galbenă, ce mi-ai făcut azi!