Inimă de gheață

S-a întâmplat. Din bucăți de carne congelate, aliniate în puzzelul ăsta pe care nu-l poți ignora și nici spune că nu-i recunoști forma. Rostogolită pe blatul cela de bucătărie, mi-am adus aminte de poezia lui Coșbuc. Inima mamei.
M-am cutremurat. Doar un puls de viață de ar fi avut și aș fi căzut, prelingându-mă pe unde aș fi apucat.

Greu m-am dezmeticit. Greu am atins-o. Greu. Simțeam sacrilegiul de pe lama ascuțită ce urma porționarea. Greu. Nu puteam. Ca și cum îmi tăiam propria inimă. Am lăsat-o acolo. La dezghețat. Fizic. Mintea însă refuza să uite. Își puse umbră de inimă înghețată.

Nici dezghețată n-a vrut să mă lase să percep altă iluzie. Bucățile alea de carne s-au încăpățânat să rămână lipite una de alta. Pe cine gătesc eu?! A cui e? Ce fac cu ea?

Umbrele celor ce-au privit inima de gheață.
Umbrele celor ce-au avut inima de gheață.
Umbra celei cu inima înghețată.

Nu asta e povestea? Nu despre asta e vorba?

Și atunci mi-am adus aminte de poezia lui Sorescu.

M-am îmbrăcat c-o armură
Făcută din pietrele care-au rămas
După ce a trecut apa.

Mi-am pus o pereche de ochelari
În ceafă,
Ca să pot vedea numai
Cu mintea
De pe urmă.

Mi-am protejat
Mâinile, picioarele, gândurile,
Nelăsând nici un loc liber
Care să poată fi atins de mângâieri
Ori de alte otrăvuri.

Chiar inima din piept
Mi-am acoperit-o cu o carcasă
De broască ţestoasă
Ce-a trăit 800 de ani.

Când totul a fost gata
I-am răspuns tandru:

– Şi eu te iubesc.

 

 

 

 

 

 

Temeinicie și migală

…atitudini și îndemânări pierdute în secolul vitezei.

Experimentând migala în forma ei cea mai valoroasă, adică cu bucurie, am constatat cum în urma ei, împletind și cu temeinicia profunzimii sufletești, se aștern laurii mulțumirii de sine și aduce consecința lucrului prețios. Așa aș caracteriza orele petrecute în fața șevaletului, așa aș defini rezultatul. Și probabil, aceeași gândire o au toți cei care, în orice sferă de activitate, minuțios sau migălos își desăvârșesc propriile opere. Căci orice devine operă când abordăm în profunzime și realizăm cu migală.
Constatări pe care azi, prin prisma și a altor experiențe sau relatări, capătă și mai multe sensuri.

Dar migala fără de răbdare, nu există. Cum nu există nici răbdare care să nu așeze pe fiecare, la locul lui și nu în lumea efemeră ci în spațiu atemporal. Priveam costumul popular proaspăt achiziționat și miile de străpungeri ale pânzei. Repetabilitatea desenului. Fără de abandon. Ierni petrecute cu acul în mâinile lor de aur, ale femeilor.
Țeseau, în culori și modele, răbdarea.
Și, bucuria.
Și, unicitatea.
Și, armonia.
Și, tăria caracterului.
Și, ajutorul reciproc.
Și, feminitatea.
Și, o matematică primară a formelor.
Și, o logică a etapelor.
Și, rodul rostului lor de a aduce în lume și frumusețe.

Nimic din ceea ce astăzi realizează o femeie nu aduce atâta valoare caracterului ei. Nici măcar creșterea unui copil. Căci nu mai există timp pentru atâta aplecare. Poate doar femeile din sfera artistică. Scriitoare, pictorițe, actrițe, etc.

Apoi…

Apoi am făcut ochii roată. Și mi s-a conturat întregul. Disensiunile noastre de cele toate zilele. Prăpastia pe care am săpat-o între noi și ne-am împărțit ca apele lui Moise. Se izbesc niște generații care încă poartă în iile sufletelor cusăturile temeiniciei și migalei cu generațiile crescute în conceptul inovației și creativității.
Repere caracteristice fiecăreia dintre generații.
Și, am făcut ca reperele noastre să pară antagonice fără să ”vedem” că ele sunt, în sine, complementare.

Nu mi-e teamă de orbire, cât mi-e mânie de încurajare.

migala

Falsa percepție

…că putem controla ceva.

Dorința de control. Natura umană care s-a rostogolit, avid, în milenii, printre predicțiile zilei de mâine. Toată tehnologia ne face impresia că putem să stăpânim, că putem să controlăm, că putem ști de dinainte ce-o sa fie, să se întâmple. Nimic mai fals, nimic adevărat.

E ca orice alt viciu. Speculată. Și, unii fac bani. Bani mulți pe care nici pe hârtie nu știm să-i scriem.

Cu cât mai mare apetența noastră spre a cunoaște viitorul, cu atât se transferă responsabilitatea viitorului în mâinile și sorțile noastre.

Nu! Nu putem ști ce e mâine! Nu, nu putem controla nimic din exterior nostru. Nici măcar sentimentele altcuiva! Pericolul nu vine dintr-o iubire pierdută din te miri ce factori, învinovățirea este doar în măsura în care ar trebui să învățam ceva, ce depășește asta nu reprezintă decât viciul: că suntem mai mult decât suntem!

Pericolul vine din preluarea responsabilității celor din jur. A celui ce, cu bună știință înșeală și după aceea îți inoculează ideea că tu n-ai fost atent! Tu n-ai știut alege! Tu! Tu! Tu!

Știți ce înseamnă asta?!

Înseamnă că înșelăciunea în masă a concernului VW(fie vorba între noi, toate celelalte mărci folosesc alcelași tip de soft!) nu mai este un caz pasager ci devine regulă! Tu ești de vină că ai crezut în niște date tehnice asumate de producător!

Nu e destul?! Ei bine, priviți bine, că industria medicamentelor ne folosește de mult de cobai! Nu mai există perioadă de încercări/testări pe șoareci! Șoarecii suntem noi!
Tot nu e destul?! Mâncarea din plastic?!…

Nu vă mai învinuiți pentru ceea ce nu puteți controla! Arătați cu degetul și strigați cu toată gura spre adevărații vinovați! Nu vă mai lăsați manipulați!