Cu ce rămâi din

viața pe Pământ.

„Decât să te temi de moarte, mai bine te-ai teme de o viaţă nepotrivită“.
Bertolt Brecht

”Viaţa trăită pe Pământ a încetat să mai fie un mister. Astăzi, pentru mine a devenit o revelaţie. Ne naştem goi, pe aceasta o ştim cu toţii, însă nu toţi acceptăm că vom pleca la fel. Viaţa trăită pe Pământ ne oferă satisfacţii sau neplăceri, uneori surprize. Că trăim fericiţi sau mai puţin fericiţi, că ne supunem tiparelor, reuşind să bifăm lista până jos sau că evadăm, un lucru este cert, noi nu rămânem aici.

Împlinirea va veni la tine în funcţie de măsura în care te exprimi. Nu te ajută la nimic doar analiza şi gânditul. Sinceritatea este atrăgătoare, pragmatismul este necesar, isteţimea a devenit sexi. Şi toate lucrurile sunt bune atunci când ştii să le priveşti. Personal, consider că după viaţa trăită pe Pământ rămâi cu gradul în care ţi-ai manifestat unicitatea.

Nu cunoştinţele, nu studiile, nu cultura şi nici tradiţia ori politica, nu ele te vor călăuzi mai departe, ci tu. În ce măsură ai fost tu însuţi în viaţa trăită pe Pământ sau în ce situaţii? Ai trăit mai mult cu mintea sau cu sufletul? Dacă ţi-ai dezvoltat mai mult mintea după moartea minţii în care ai tot investit, vei fi mai mic. Dacă ţi-ai hrănit mai mult spiritul vei fi stăpânul tău şi vei decide pentru tine. Atunci vei şti cine eşti.

Atâta vreme cât trăiţi, învăţaţi să fiţi fericiţi chiar şi atunci când sunteţi nefericiţi. Gratitudinea este atitudinea cu care oamenii împliniţi păşesc prin viaţă. Aici dragostea este biletul vostru de trecere. Altruismul este ultima etapă experimentată. Cei care au fost crucificaţi în trecut rosteau, în gând, sunt recunoscător că trăiesc asta.

În urmă cu câteva zile am fost întrebat cum de nu mă deranjează faptul că oamenii postează fragmente din cărţile mele fără să specifice sursa sau numele autorul. Întrebarea mi-a amintit un lucru foarte important.

Mi-a amintit importanţa mesajului pe care îl transmit şi că scopul a fost ca ele să ajungă la oameni, că le oferă mângâiere şi îi încurajează să înainteze în vieţile lor. Mi-a amintit că nu numele meu trebuie să apară pe Facebook, în ziare şi la televizor, ci conţinutul. Cărţile pe care le-am scris nu sunt ale mele, sunt ale voastre şi aşa va rămâne. Mulţumesc.

Analizând mai mult natura realizez că am de-a face cu o femeie. Aceasta mă face să fiu sensibil şi responsabil şi încerc să mă apropii cât mai mult de ea. Mulţi oameni trăiesc în simplitate, la ţară, liniştiţi. Aceştia nu trăiesc sufocaţi de presiunea oraşelor, de superioritate, minciună. Ei sunt oameni puri care nu cunosc falsitatea şi nici mândria, invidia sau dispreţul. Sunt oameni cinstiţi care iubesc oamenii şi animalele şi apreciază viaţa.

Şi totuşi răul s-a răspândit şi acolo, oamenii ca cei pe care i-am descris sunt din ce în ce mai puţini. Ei s-au retras din cauză că nu se regăsesc în lumea aşa cum este astăzi, dar nu ştiu cât vor rezista.

Dacă mi-ai cere să îţi descriu ceva ce îmi defineşte cariera ţi-aş dărui cartea MIKEL. Dacă m-ai întreba ce îmi defineşte existenţa ţi-aş demonstra iubirea.

Viaţa trăită pe Pământ m-a învăţat că iubirea nu este o dramă, despărţirea nici atât. Ura te face dependent de cel pe care îl urăşti. Atunci când eşti părăsit ai de-a face cu un om confuz, nicidecum cu unul înşelător. Oamenii devin astfel din teama că nu îşi vor umple golul interior şi sunt speriaţi. Azi jură iubire crezând că o simt, mâine nu mai ştiu ce au jurat iar după ce fug mâncând pământul se întorc. Atunci decizia va fi a ta.

Cu ce rămâi la final?

Toată suferinţa rămâne aici, nu iei niciun gram cu tine. Aşa se întâmplă şi în viaţă. Experienţa mi-a demonstrat că supărările, conflictele şi nemulţumirile se uită, doar bucuriile rămân. Personal, din copilărie nu îmi amintesc singurătatea, sărăcia, drama, ci emoţiile şi bucuriile. La fel ca cele din fiecare călătorie.

Linişteşte-te, viaţa trăită pe Pământ nu este atât de cenuşie precum pare că este în unele zile. Sunt convins că omul care a plecat de lângă tine a fost minunat şi că a avut un impact pozitiv asupra celor pe care i-a lăsat să experimenteze şi altceva. Toate etapele vieţii trebuiesc trăite cu inima. În viaţa trăită pe Pământ un simplu ce mai faci, rostit la momentul potrivit, către oricine, îţi poate construi întreaga viaţă.

Viaţa nu se termină! Imaginează-ţi tristeţea pe care ai simţit-o când ţi-ai luat rămas bun de învăţătoarea ta cea dragă, atunci când ai absolvit. Viaţa nu s-a terminat odată cu tristeţea care te-a copleşit, abia avea să înceapă.

Ai trăit frumos alături de omul pe care l-ai iubit, care te-a iubit înapoi iar împreună aţi învăţat atâtea? Bucură-te, deoarece viaţa trăită pe Pământ merge mai departe. Nimeni nu îţi poate lua amintirile, a sosit momentul să începi o altă viaţă. Sunt convins că tu ai decis aceasta fără să fii conştientă de alegerea ta şi te asigur că a fost cea mai perfectă alegere. Astăzi vreau să văd că te ridici.”

Frumos, nu? 

Unde nu e Dumnezeu

…nimic nu e!

Și El e Iubire de oameni.

Mi s-a întâmplat. Într-un moment crucial la servici. Crucial pentru că de 3 ani totul e la paroxism. Cu ură, cu neștiință, cu răzbunări. Cu de toate. Să construiești castele de nisip e simplu, să construiești și pentru ziua de mâine, e altceva și puțini pricep asta și și mai puțini pot s-o și facă. Probabil, e printre puținele mele ziceri referitoare la serviciul meu.
Ajunsesem departe vis-a-vis de puterile mele. Le-am depășit. Și n-am știu, decât c-o zi înainte, că-mi poate fi fatal. Pentru că nu mi-am închipuit că nu pot mai mult. Nimeni de la servici nu m-a văzut. Nici când tremuram de nervi, nici când plângeam înfundat cu capul pe birou, nici când mă înroșeam de pulsee de tensiune și nici când mă dezechilibram. Nu m-a văzut nimeni în ziua aceea când nu mai aveam suflu, stomacul îmi era la gură și eram lipsită de putere. Sau m-au văzut dar… Era o zi de joi. Vineri, la servici, m-am simțit la fel. Și m-am speriat pentru prima oară.
Apoi, s-a întâmplat la ora 21 și câteva minute în drum spre prietenii noștri. Am călcat pe o bordură în pantă. Mi-a fugit piciorul în pantoful fără toc și-am făcut pârghie între bordură și asfalt. Am auzit pârîitul, mi-a rămas în cap. Și durerea atroce. Restul e banal. Medic, gips, orteză, deznădejde.
Prima întrebare pe care mi-a pus-o prietena mea, Mana, cea care a știu prin ceea ce trec, a fost: auzi, ție sigur nu ți s-a făcut rău?! Nu, sigur nu! Știu momentul.

A doua zi, însă, m-am trezit cu zâmbetul pe buze. Pentru că plecând de la întrebarea Manei, am înțeles. Cineva m-a oprit. Și nu ca să nu fac rău, ci ca să nu-mi fac rău!
Am simțit că Mi-a dat o fractură și Mi-a luat un infarct. M-a atenționat. M-a tras de-o parte. Și pentru care Îi mulțumesc!

Acum, am să vă spun povestea pe de-a întregul.

Noi, în decembrie, de 4 ani, ne facem rezervările pentru vacanța de Paști, la Meteora. De ce? Pentru că ne place tot. Și, pentru mama.
Până pe 14 februarie puteam să ne răzgândim. N-am făcut-o. Ba mai mult, am insistat să mergem împreună cu Mana și cu Victor. Victor care nici el nu știa dacă-și poate permite atâtea zile de concediu și a primit răspunsul afirmativ cu o zi înainte de termenul de 14 februarie.
Începând cu 14 februarie, eram cu rezervarea pe card. Toți.
Pățania mea a fost pe 24 martie.
O să mă întrebați dacă are vreo importanță. Are, și încă una foarte mare. Eram 2 mașini. Dacă am fi mers numai noi, cu o singură mașină, cu 4 persoane, cum aș fi ținut piciorul aproape 10 ore de mers cu mașina și aș mai fi putut lua scaunul mobil?! Așa, am avut întreaga bancheta din spate a mașinii lor numai pentru mine iar în mașina noastră, al patrulea loc, a fost ocupat de scaun.

Am ajuns la pensiune. Știți care a fost primul lucru pe care l-am văzut?! Pensiunea avea rampă pentru persoanele cu dizabilități. Dintre cele 4 la care am mai fost cazați vreodată e prima oară când o pensiune avea așa ceva. Așa ne-am descurcat.
Cine și-ar fi putut închipui în decembrie anul trecut?! Cine?! Doar El știa. Și-a aranjat cumva ca toate alegerile făcute de noi să se alinieze la o situație care a urmat să fie…

Revin. Dumnezeu mi-a dat o fractură și mi-a luat un infarct. Mi-a dat și-a avut grijă prin prieteni și prin întâmplările legate.
Nu l-am văzut pe Dumnezeu. L-am simțit alături de mine în toată Măreția Lui.

 ——
Înainte de publicare i-am dat Manei să citească ceea ce am scris mai sus. Și-a mai adăugat ceva:

Verde crud, verde crud si pomi înfloriți. Și niște pomișori înfloriți roz-mov, cu flori și pe tulpini. Pata de culoare a drumului prin Bulgaria și Grecia. I-am prins în plină înflorire. Pe drumul de întoarcere, aveau și un pic de frunze verzi. Ultimul pom mov e aproape de vama, în Russe. Sperăm să-i vedem și pe la noi, măcar la Giurgiu. Dar nu-s. Sau nu i-am văzut. Dunărea îî păstrează dincolo de ea. Ajungem acasă. Gugălim. Pomul Iudei/Arborele lui Iuda. Pomul de care se spune că s-ar fi spânzurat Iuda Iscarioteanul, după ce l-a trădat pe Cristos. Parte din povestea noastră cu mănăstirile din Meteora. De Paști. Când Cristos a-nviat…

Temeinicie și migală

…atitudini și îndemânări pierdute în secolul vitezei.

Experimentând migala în forma ei cea mai valoroasă, adică cu bucurie, am constatat cum în urma ei, împletind și cu temeinicia profunzimii sufletești, se aștern laurii mulțumirii de sine și aduce consecința lucrului prețios. Așa aș caracteriza orele petrecute în fața șevaletului, așa aș defini rezultatul. Și probabil, aceeași gândire o au toți cei care, în orice sferă de activitate, minuțios sau migălos își desăvârșesc propriile opere. Căci orice devine operă când abordăm în profunzime și realizăm cu migală.
Constatări pe care azi, prin prisma și a altor experiențe sau relatări, capătă și mai multe sensuri.

Dar migala fără de răbdare, nu există. Cum nu există nici răbdare care să nu așeze pe fiecare, la locul lui și nu în lumea efemeră ci în spațiu atemporal. Priveam costumul popular proaspăt achiziționat și miile de străpungeri ale pânzei. Repetabilitatea desenului. Fără de abandon. Ierni petrecute cu acul în mâinile lor de aur, ale femeilor.
Țeseau, în culori și modele, răbdarea.
Și, bucuria.
Și, unicitatea.
Și, armonia.
Și, tăria caracterului.
Și, ajutorul reciproc.
Și, feminitatea.
Și, o matematică primară a formelor.
Și, o logică a etapelor.
Și, rodul rostului lor de a aduce în lume și frumusețe.

Nimic din ceea ce astăzi realizează o femeie nu aduce atâta valoare caracterului ei. Nici măcar creșterea unui copil. Căci nu mai există timp pentru atâta aplecare. Poate doar femeile din sfera artistică. Scriitoare, pictorițe, actrițe, etc.

Apoi…

Apoi am făcut ochii roată. Și mi s-a conturat întregul. Disensiunile noastre de cele toate zilele. Prăpastia pe care am săpat-o între noi și ne-am împărțit ca apele lui Moise. Se izbesc niște generații care încă poartă în iile sufletelor cusăturile temeiniciei și migalei cu generațiile crescute în conceptul inovației și creativității.
Repere caracteristice fiecăreia dintre generații.
Și, am făcut ca reperele noastre să pară antagonice fără să ”vedem” că ele sunt, în sine, complementare.

Nu mi-e teamă de orbire, cât mi-e mânie de încurajare.

migala