Unde nu e Dumnezeu

…nimic nu e!

Și El e Iubire de oameni.

Mi s-a întâmplat. Într-un moment crucial la servici. Crucial pentru că de 3 ani totul e la paroxism. Cu ură, cu neștiință, cu răzbunări. Cu de toate. Să construiești castele de nisip e simplu, să construiești și pentru ziua de mâine, e altceva și puțini pricep asta și și mai puțini pot s-o și facă. Probabil, e printre puținele mele ziceri referitoare la serviciul meu.
Ajunsesem departe vis-a-vis de puterile mele. Le-am depășit. Și n-am știu, decât c-o zi înainte, că-mi poate fi fatal. Pentru că nu mi-am închipuit că nu pot mai mult. Nimeni de la servici nu m-a văzut. Nici când tremuram de nervi, nici când plângeam înfundat cu capul pe birou, nici când mă înroșeam de pulsee de tensiune și nici când mă dezechilibram. Nu m-a văzut nimeni în ziua aceea când nu mai aveam suflu, stomacul îmi era la gură și eram lipsită de putere. Sau m-au văzut dar… Era o zi de joi. Vineri, la servici, m-am simțit la fel. Și m-am speriat pentru prima oară.
Apoi, s-a întâmplat la ora 21 și câteva minute în drum spre prietenii noștri. Am călcat pe o bordură în pantă. Mi-a fugit piciorul în pantoful fără toc și-am făcut pârghie între bordură și asfalt. Am auzit pârîitul, mi-a rămas în cap. Și durerea atroce. Restul e banal. Medic, gips, orteză, deznădejde.
Prima întrebare pe care mi-a pus-o prietena mea, Mana, cea care a știu prin ceea ce trec, a fost: auzi, ție sigur nu ți s-a făcut rău?! Nu, sigur nu! Știu momentul.

A doua zi, însă, m-am trezit cu zâmbetul pe buze. Pentru că plecând de la întrebarea Manei, am înțeles. Cineva m-a oprit. Și nu ca să nu fac rău, ci ca să nu-mi fac rău!
Am simțit că Mi-a dat o fractură și Mi-a luat un infarct. M-a atenționat. M-a tras de-o parte. Și pentru care Îi mulțumesc!

Acum, am să vă spun povestea pe de-a întregul.

Noi, în decembrie, de 4 ani, ne facem rezervările pentru vacanța de Paști, la Meteora. De ce? Pentru că ne place tot. Și, pentru mama.
Până pe 14 februarie puteam să ne răzgândim. N-am făcut-o. Ba mai mult, am insistat să mergem împreună cu Mana și cu Victor. Victor care nici el nu știa dacă-și poate permite atâtea zile de concediu și a primit răspunsul afirmativ cu o zi înainte de termenul de 14 februarie.
Începând cu 14 februarie, eram cu rezervarea pe card. Toți.
Pățania mea a fost pe 24 martie.
O să mă întrebați dacă are vreo importanță. Are, și încă una foarte mare. Eram 2 mașini. Dacă am fi mers numai noi, cu o singură mașină, cu 4 persoane, cum aș fi ținut piciorul aproape 10 ore de mers cu mașina și aș mai fi putut lua scaunul mobil?! Așa, am avut întreaga bancheta din spate a mașinii lor numai pentru mine iar în mașina noastră, al patrulea loc, a fost ocupat de scaun.

Am ajuns la pensiune. Știți care a fost primul lucru pe care l-am văzut?! Pensiunea avea rampă pentru persoanele cu dizabilități. Dintre cele 4 la care am mai fost cazați vreodată e prima oară când o pensiune avea așa ceva. Așa ne-am descurcat.
Cine și-ar fi putut închipui în decembrie anul trecut?! Cine?! Doar El știa. Și-a aranjat cumva ca toate alegerile făcute de noi să se alinieze la o situație care a urmat să fie…

Revin. Dumnezeu mi-a dat o fractură și mi-a luat un infarct. Mi-a dat și-a avut grijă prin prieteni și prin întâmplările legate.
Nu l-am văzut pe Dumnezeu. L-am simțit alături de mine în toată Măreția Lui.

 ——
Înainte de publicare i-am dat Manei să citească ceea ce am scris mai sus. Și-a mai adăugat ceva:

Verde crud, verde crud si pomi înfloriți. Și niște pomișori înfloriți roz-mov, cu flori și pe tulpini. Pata de culoare a drumului prin Bulgaria și Grecia. I-am prins în plină înflorire. Pe drumul de întoarcere, aveau și un pic de frunze verzi. Ultimul pom mov e aproape de vama, în Russe. Sperăm să-i vedem și pe la noi, măcar la Giurgiu. Dar nu-s. Sau nu i-am văzut. Dunărea îî păstrează dincolo de ea. Ajungem acasă. Gugălim. Pomul Iudei/Arborele lui Iuda. Pomul de care se spune că s-ar fi spânzurat Iuda Iscarioteanul, după ce l-a trădat pe Cristos. Parte din povestea noastră cu mănăstirile din Meteora. De Paști. Când Cristos a-nviat…

Temeinicie și migală

…atitudini și îndemânări pierdute în secolul vitezei.

Experimentând migala în forma ei cea mai valoroasă, adică cu bucurie, am constatat cum în urma ei, împletind și cu temeinicia profunzimii sufletești, se aștern laurii mulțumirii de sine și aduce consecința lucrului prețios. Așa aș caracteriza orele petrecute în fața șevaletului, așa aș defini rezultatul. Și probabil, aceeași gândire o au toți cei care, în orice sferă de activitate, minuțios sau migălos își desăvârșesc propriile opere. Căci orice devine operă când abordăm în profunzime și realizăm cu migală.
Constatări pe care azi, prin prisma și a altor experiențe sau relatări, capătă și mai multe sensuri.

Dar migala fără de răbdare, nu există. Cum nu există nici răbdare care să nu așeze pe fiecare, la locul lui și nu în lumea efemeră ci în spațiu atemporal. Priveam costumul popular proaspăt achiziționat și miile de străpungeri ale pânzei. Repetabilitatea desenului. Fără de abandon. Ierni petrecute cu acul în mâinile lor de aur, ale femeilor.
Țeseau, în culori și modele, răbdarea.
Și, bucuria.
Și, unicitatea.
Și, armonia.
Și, tăria caracterului.
Și, ajutorul reciproc.
Și, feminitatea.
Și, o matematică primară a formelor.
Și, o logică a etapelor.
Și, rodul rostului lor de a aduce în lume și frumusețe.

Nimic din ceea ce astăzi realizează o femeie nu aduce atâta valoare caracterului ei. Nici măcar creșterea unui copil. Căci nu mai există timp pentru atâta aplecare. Poate doar femeile din sfera artistică. Scriitoare, pictorițe, actrițe, etc.

Apoi…

Apoi am făcut ochii roată. Și mi s-a conturat întregul. Disensiunile noastre de cele toate zilele. Prăpastia pe care am săpat-o între noi și ne-am împărțit ca apele lui Moise. Se izbesc niște generații care încă poartă în iile sufletelor cusăturile temeiniciei și migalei cu generațiile crescute în conceptul inovației și creativității.
Repere caracteristice fiecăreia dintre generații.
Și, am făcut ca reperele noastre să pară antagonice fără să ”vedem” că ele sunt, în sine, complementare.

Nu mi-e teamă de orbire, cât mi-e mânie de încurajare.

migala

Falsa percepție

…că putem controla ceva.

Dorința de control. Natura umană care s-a rostogolit, avid, în milenii, printre predicțiile zilei de mâine. Toată tehnologia ne face impresia că putem să stăpânim, că putem să controlăm, că putem ști de dinainte ce-o sa fie, să se întâmple. Nimic mai fals, nimic adevărat.

E ca orice alt viciu. Speculată. Și, unii fac bani. Bani mulți pe care nici pe hârtie nu știm să-i scriem.

Cu cât mai mare apetența noastră spre a cunoaște viitorul, cu atât se transferă responsabilitatea viitorului în mâinile și sorțile noastre.

Nu! Nu putem ști ce e mâine! Nu, nu putem controla nimic din exterior nostru. Nici măcar sentimentele altcuiva! Pericolul nu vine dintr-o iubire pierdută din te miri ce factori, învinovățirea este doar în măsura în care ar trebui să învățam ceva, ce depășește asta nu reprezintă decât viciul: că suntem mai mult decât suntem!

Pericolul vine din preluarea responsabilității celor din jur. A celui ce, cu bună știință înșeală și după aceea îți inoculează ideea că tu n-ai fost atent! Tu n-ai știut alege! Tu! Tu! Tu!

Știți ce înseamnă asta?!

Înseamnă că înșelăciunea în masă a concernului VW(fie vorba între noi, toate celelalte mărci folosesc alcelași tip de soft!) nu mai este un caz pasager ci devine regulă! Tu ești de vină că ai crezut în niște date tehnice asumate de producător!

Nu e destul?! Ei bine, priviți bine, că industria medicamentelor ne folosește de mult de cobai! Nu mai există perioadă de încercări/testări pe șoareci! Șoarecii suntem noi!
Tot nu e destul?! Mâncarea din plastic?!…

Nu vă mai învinuiți pentru ceea ce nu puteți controla! Arătați cu degetul și strigați cu toată gura spre adevărații vinovați! Nu vă mai lăsați manipulați!