De vorbă

legea talionului

…din vorbă-n vorbă.

Nici nu contează, nici nu e important de unde până unde am ajuns, din vorbă-n vorbă, să(-mi) pun întrebări:

Cât costă o viaţă? 
Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Legea talionului. Viaţă pentru viaţă. Abia atunci plăteşti. Până la capăt.

Cât e preţul unei destin?

Preţul vânzării. Pentru care eşti aruncat la coş. Ţi-l pune cel ce-ţi sechestrează bunurile cel mai de preţ: timpul şi răbdarea îngemănate în inimă.

Cât timp …?

Toată viaţa. Chiar dacă uneori umbra uitării acoperă. Undeva acolo există. Şi vina, şi vinovăţia, şi dispreţul valorii.

De vorbă , din vorbă-n vorbă, am ajuns să nu mă mai mir de nimic. Că nimic nu-i întâmplător. Legea talionului se aplică. Cumva, cândva, cuiva.

Povestea celor 7

…uși.

Poveste celor 7 uși, poveste pentru oameni mari și copii.

Prima ușă. 

Două prietene lupoaice din aceeași haită, într-o pădure, au născut, în același timp, câte un pui. Hălăduiau împreună cu puii, pe toate dealurile, se furișau după toți copacii pădurilor, sorbeau nestingherite din apa izvoarelor potolindu-și setea. Amândouă își doreau ca puii lor să învețe să fie liberi și lideri. Amândouă i-au învățat arta amușinării, vânătorii, supraviețuirii. Tot crescând, unul s-a făcut Năzdrăvan, celălalt Puternic. Într-o zi, Puiul cel Năzdrăvan se rănește într-o capcană din pădure. Cu saliva lor, nopți și zile, lupoaicele îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață,cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Văzând că s-a făcut bine și bucurându-se de fericirea lui, mama puiului hotărește, ca de acum înainte,  îți vor găsi drum și cale numai pe lângă pădure, lăstăriș, câmpuri arse, pajiști, poienițe vesele și marginea râurilor.

A doua ușă. 

Cum se jucau puii pe lângă pădure, întâlnindu-se cu o altă haită, Puiul cel Năzdrăvan este mușcat de unul dintre puii haitei străine. Cu greu mama lupoaică își salvează puiul, și iarăși, nopți și zile, lupoaicele prietene îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață, cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Văzând că s-a făcut bine și bucurându-se de fericirea lui, mama puiului hotărește, ca de acum înainte, îți vor găsi drum și cale numai prin lăstăriș, câmpuri arse, pajiști, poienițe vesele și marginea râurilor.

A treia ușă. 

Lăstărișul plin de spini i înfig în labele celui Nazdrăvan. Nopți și zile, lupoaicele prietene îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață, cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Văzând că s-a făcut bine și bucurându-se de fericirea lui, mama puiului hotărește, ca de acum înainte, îți vor găsi drum și cale numai pe câmpuri arse, pajiști, poienițe vesele și marginea râurilor.

A patra ușă. 

Pe câmpurile arse expuse soarelui și vizibilității, erau pe domeniul unui Vânător. Într-o zi, îl zărește pe Nazdrăvan, îl ia în cătare și alicele îi sfâșie blana. Nopți și zile, lupoaicele prietene îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață, cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Văzând că s-a făcut bine și bucurându-se de fericirea lui, mama puiului hotărește, ca de acum înainte, îți vor găsi drum și cale numai pe pajiști, poienițe vesele și marginea râurilor.

A cincea ușă. 

Pajiștea plină cu maci îl făcea pe cel Năzdravăn și cel Puternic foarte fericiți. Alergau câte e ziua de lungă și se hârjoneau în voie. Prin iarba deasă un gușter rătăcit îl mușcă pe cel Năzdrăvan.  Nopți și zile, lupoaicele prietene îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață, cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Cum cel Puternic era din ce în ce mai puternic, mai ager, mai abil, mai învingător în hărjonelile cu cel Năzdrăvan, mama Năzdrăvanului cuprinsă de panică că puiul ei se va obișnui cu statutul de învins iar când vor crește mari celălalt va fi conducătorul haitei și va ceda locul de bună voie, se hotărește să nu mai fie însoțiți de cel Puternic și mama lui, îi alungă și se retrage cu puiul ei spre poienițele vesele și marginea râurilor.

A șasea ușă.

Acum erau singuri, doar ei, mama îți proteja puiul cu toate simțurile pe care le avea. Nimeni și nimic nu mai putea să-i rănească puiul, nimeni și nimic nu mai putea să-l ucidă, fie și din joacă. Poienițele vesele, florile multicolore, umbra firelor de iarbă înaltă, multitudinea de gâze, niciuna dintre n-au reușit să-i alunge celui Năzdrăvan amărăciunea lipsei prietenului cel mai bun, puiul cel Puternic. Ar fi vrut să-l caute dar îi era deja frică de pădure, margine de pădure, lăstăriș, câmpuri arse, pajiști iar poienița veselă era deja casa mamei care i-a alungat prietenul. Marginea râurilor îi așteptau și pleacă însoțit doar de amărăciunea lui.

A șaptea ușă. 

Multe maluri a colindat. Singuratec și în singurătate. În multe ape și-a reflectat chipul. Cu fiecare zi, imaginea reflectată era mai tristă. Cu cât trecea timpul, Năzdrăvanul, de acum lup în toată puterea speciei lui, a început să vadă în reflecția apei, pe rând: cerul albastru, păsările, fluturii, copacii, florile, toate gâzele și alte vietăți ale pădurii, semenii lui, și într-o zi, hââââât departe, pușca vânătorului. Și-a adus aminte de mirosul pădurii, de libertatea pajiștilor, de bucuria jocului, de împlinirea dorințelor fără de restriște, de dreptul lui la independență față de o margine de râu.

Povestea celor 7 uși nu are final, finalul este al fiecărui dintre noi. De ceea ce alegem să fim. Asumați cu tot ceea ce ne reprezintă și suntem, asumându-ne viața și cu bune și cu rele sau fugind de lume și viață indiferent de scopuri.

Povestea celor 7 uși nu este pentru cei care închid ușile pentru a-și întoarce fața, minte, inima și renunță la tot ce-i omenesc, pentru și spre Dumnezeu.

Kusturica

…de pe strada mea, din curtea mea.

Ca să îmbin melodia cu filmul.

Ieri, vineri, într-o zi atipică, mi-am lăsat femeia care mă ajută cu călcatul, singură-singurea în casă. Din motivele ei de indisponibilitate sabatică, iar noi din indisponibilitate lucrativă. Frontul de lucru, adică masa de călcat, teancurile de materie primă şifonată, şi utilajele, adică fierul de călcat şi cana cu ţuţuroi plină cu apă, au fost pregătite de cu seară. Nu era nici prima oară şi, mai mult ca sigur, nici ultima oară.

Pe la 4, când voioasă ca o pisică stoarsă şi de ultima picătură m-am întors acasă, o găsesc pe femeie cu ochii cât cepele de umflaţi şi înroşiţi precum fierul la forjat.

– Azi era să mor, doamnă! m-a luat ea în primire, cred că mă aştepta în prag de când am parcat maşina.

M-am speriat. Fie c-a găsit soluţia de goange de grădină şi-a băut din ea, fie că i s-a „înfundat” rezistenţa la utilaj de i-a sucombat în timpul procesului de realizare a călcăturii.

Io trag aer în piept. Ea începe şi pişe ochii ca fântîna.

O iau de după umeri, o las să suspine de două ori şi, cu o oarecare nelinişte, nevăzând-o în halul ăsta de vreo 30 de ani, îî dau ghes să spună ce s-a întâmplat înainte ca să mor şi io de inimă.

– Doamnă! M-a sunat domnu′ inginer să iau un pachet de la poartă.

– Da, ştiu. Ne trebuia altă portiţă pentru pisic că asta care e s-a tot spart până s-a rupt uşiţa.
Şi cum ziceam aşa, scenariul hoţului care a şi intrat mi-a dat femeia cu roatele în sus a început să mi se contureze uşor. Cu ochii o cercetam de vânătăi, contuzii şi semne de veşminte rupte, cu gura o întrebam, mai ceva ca Mioriţa!

– Ai păţit ceva?! A intrat cineva peste tine?!

– Nuuuuuu, zice ea şi-o apucă şi mai tare bocitul!

Printre boceli înţeleg ceva cu „galben”.
Galben? Aur?! Când încep să mă gândesc la sandale şi pantofi simt că mă ia cu furnicături la inimă. Mi-au furat pantofii!!!! Aoleu! AOLEEEEU!

O scutur să se oprească niţel din bocit ca să înţeleg.

– Spune ce s-a întâmplat!!!

Trage aer în piept şi, făcând pauze lungi cât să mor io de infarct, începe:

– Când am deschis uşa pe la 10, să mă duc la poartă, nu mi-am dat seama, mă jur!, pe lângă mine, a fugit pisica galbenă!!! Am ieşit la poartă, m-am băgat pe sub maşini, m-au ajutat vecinii, n-am putut s-o prind! şi dă-i şi plânge şi mai abitir!
Noroc cu Mica când a venit pe la 12 … şi mai mult de atât n-a mai putut scoate din gură că iar s-a pus pe jelit.

Pisica galbenă? Pisica GALBEEEENĂ?!?!?!??!?!

În spatele ei, imperturbabilă, pe spate, lingându-şi o labă, pisica Galbenă, adică TT-ul, asista fără urmă cum c-ar fi vorba despre!
Şi mai în spate, Mica se stăpânea cu greu.
O las pe femeie să se potolească niţel, o liniştesc că pisica Galbenă, zisă şi Tommy, e acasă şi n-are nimic, că aşa e ea, pisică Galbenă şi pisicile Galbene ies afară şi vin singure înapoi…

După vreo juma de ceas, când lucrurile s-au mai potolit, când m-am retras să mă schimb de haine în dormitor şi-am putut să derulez mental scenele care s-au desfăşurat pe stradă cu vecini, maşini şi bine că n-a chemat poliţia şi pompierii, când am reuşit să mă stăpânesc şi eu din a nu plânge de râs, m-am întors în sufragerie, hala procesului de călcare.

Femeia călca. Pisica Galbenă aştepta sub masa de călcat, când o mânecă de cămaşă/tricou/bluză, când vreun şnur care să atârne peste masa de călcat şi pe care, ea, pisica Galbenă, se le tragă cu gheruţele ei spre buna ei dispoziţie…
Din când în când femeia se uita spre ea cu adevărată ostilitate şi îngâna:

– Fir-ai tu de pisică Galbenă, ce mi-ai făcut azi!

Nişte ţărani

…p-un peron.

După 3 ore şi de avion, ne înfiinţăm în trăgând agale geamantanele după noi, la vestitele cozi de maximă securitate fie ele la control documente, fie ele la control bagaje şi noi înşine. Ne uităm unul la altul şi ne gândim inginereşte, cu voce tare, că suntem în staul circa 1000 de călători. Că nici nu se putea să ne strângă mai bine grămadă. Facem şi noi cruce în cerul gurii şi sperăm să nu-i vină vreunuia vreo idee cu strigare.

Trecem după vreo oră şi ceva prin toate cele şi ne îndreptăm grăbiţi şi obosiţi spre următorul mijloc de transport. Adică tren. De mare viteză. Pentru mine prima experienţă cu vestitul TGV. Nu m-am mai dotat cu piatra-n gură aveam suficient bagaj de tras după mine. În plus, în nicio gară, nu bate aşa de tare vântul!

Ne luăm bilete şi conform cunoaşterii noastre asupra informaţiilor ce trebuie să le conţină una bucată carton numită bilet, ne uităm contrariaţi, şaşii şi în patru colţuri şi faţă şi verso să vedem de unde luăm trenul. Adică linia. Peronul. Nimic care să ne indice ceva în căutarea noastră. Şi fiindcă ne credeam prea deştepţi, şi fiindcă credeam că le ştim pe toate, şi fiindcă nu ne trecuse niciunuia prin cap să întrebăm şi, şi mai presus de toate, eram Pic şi Poc în limba franceză în variantă estică, colegul meu s-a gândit s-a panicat şi numai ce-l văd după ce trece pe sub cordonul opritor de drum.

Ca să nu mă las mai prejos, hop şi io după el! Ce-i drept, bolborosind despre zeii negheobiei şi câte ceva, mai personal, despre rudele colegului!

Coborâm scara rulantă. Peronul gol-goluţ! Singurii papagali, noi! Ca şi cum, pe lumea asta, numai Ţulea şi cu Mulea, adică noi, am mai fi mers cu trenul! Trag cu putere de valiză şi mă îndrept spre scara rulantă. De data asta, aia urcătoare. Când ajung în dreptul ei, întorc capul:

– Hai de aici, tu nu vezi că s-a umplut peronul de ţărani?!

Vine şi el. Şi ajungem iarăşi la nivelul superior de unde priveşti liniştit şi în siguranţă, vâjîiala TGV-urilor neopritoare în staţie.
Pe stânga, la cealaltă scară, vin agale 2 ceferişti de-ai lor şi 3 militari tot de-ai lor. Care deschid calea către peron şi controlează biletele. Ne îndreptăm şi noi agale ca şi cum nici nu ne grăbeam, nici p-acolo nu trecusem şi nici panica nu pusese stăpânire pe noi, şi ne arătăm la bilete. Cu coada ochiului, privind în josul scărilor, observăm şi trenul, oprit regulamentar la peron. Mi se face lumină şi în timp ce gândeam a 2-a oară că am fost nişte ţărani, că abia după ce opreşte trenul în staţie, din motive evidente de TGV, abia atunci lumea purcede la tren, ei bine, numai c-o aud pe ceferista ce-mi lua codul şi pulsul biletului, că ne zice într-o franceză pe care şi mama ar fi înţeles-o:

– Cu 15 minute înainte de plecarea trenului este anunţat numărul liniei pe care opreşte şi abia atunci se face şi accesul la peron…

Ne facem mici că n-am fost străvezii şi ne urcăm în tren. Care ne duce unde trebuia.

Să te plimbi

…cu cireşul în mână…

Ajungem, după diferite şi strict necesare casei şi grădinuţei, prin Dedeman. Toţi trei, care cum şi-au pus piciorul în magazin, s-au şi răspândit total diferit, adică care-încotro. Io, aţă, ghem şi scul, către sector Grădină. Ceilalţi habar n-am pe unde şi-au plimbat ochii, cert e, purtătoare de coş fiind, ne mai întâlneam la intersecţii, unde, aruncau fiecare în coş, ce nu-i lăsase inima să lase pe raft: un şpiral, o pompă, un ghiveci găsit pe alte stative.

Undeva pe bulevardul dintre Grădină şi Curte, ne intersectăm toţi trei. Manolul cu mâna plină de un vermorel, eu cu mâna strânsă în jurul unui cireş cu moţ de 3 frunzuliţe.

– Ce-i ăla?

– Un cireş!

– Unde-l pui? Parcă ai mai avut şi nu i-a mers.

– Da, mai încerc o dată!

– Şi, unde zici că-l mai pui?!

– N-am nici cea mai mică idee! şi nu glumesc. Dar nici nu-mi vine să-l las acolo. Cochetez, în gând, cu ideea care-i repungă Manolului: pom fructifer, în mână şi esenţă de pietros, la ghiveci!

Ajungem acasă. Mai întâi, pun pergolele care pe unde mai lipseau. Pe urmă, clematitele care din una cumpărată, s-au făcut 3 achiziţionate. Ajung şi la nişte bulbi de oareşce, îi înfig în hârdaie, peste alţi bulbi pe care i-am găsit ascunşi în pământ şi de care am uitat- cu desăvârşire- că i-am plantat. Apoi…ei da, un butuc de viţă- de -vie. Iau grădina la cercetat. Acolo, nu. Acolo, nici atât! Îmi aduc aminte de locul lăsat gol de o clematită pe care am pierdut-o din lipsă de lumină, din cauză de tei netăiat la timp, care tei, acum e ciumpăvit de vecinul. E taman bun locul. Manolu se oferă să sape el. Nici vorbă! Nu dau eu sapa din mână! îi zic. Aşa că purced, cu speranţă şi dragoste multă: gropă, apă multă, mocirlire, plantare, pământ pus la loc. Udat din belşug.

– Şi, cireşul? îl aud pe Manolu din spate. Unde-l pui?! şi are dreptate.

– Nu ştiu.

Iau cireşul- a doua oară- în mână. Şi-l plimb. De la un capăt în altul al grădinuţei. În cealaltă mână, cazmaua.

– Unde te duci cu el, vezi pe unde sapi, poate îmi tai şi firele de curent!

Evident, toate locurile goale sunt deasupra traseului de cablu de curent al piticilor de gradină. La a 3-a plimbare de-a lungul şi de-a latul grădinuţei, efectuată în nici 3 minute ţinând cont că-i 2/7 m, cedez în căutare de loc disponibil, dar cu gândul nerostit, la ghivecele din spatele curţii.

– Nu ştiu unde să-l pun! Nu găsesc niciun loc liber…zic dezamăgită cu glas sfârşit şi privesc cu neţărmuită candoare cireşul mititel.

Pe Manolu îl apucă mila şi de mine, şi de cireş. La urma urmei, amândoi – şi io, şi cireşul fără nicio vină- suntem în grădina lui…şi, de la înălţimea lui şi pe verticală şi cerebrală, începe să cerceteze şi el grădinuţa. Io după el, cu tot cu cireş.

– Uite aici! şi-mi arată un locuşor undeva practic anul trecut era un trandafir de ghiveci şi la fel de  practic, acum, era doar un băţ uscat. Mi se luminează faţa. Are dreptate. Acolo!

Îmi întorc ochii strălucitori de fericire spre Manolu. El se mai oferă încă o dată să mă ajute, eu mă reped uliu, cu tot cu cireşul într-o mână şi cazmaua în cealaltă, fix către locul arătat. Nu stau nicio secundă pe gânduri şi reiau procesul de la butuc: groapa săpată, apă, mocirlire, plantare, pământ pus la loc.

Mă uit mândră la cireş, mă uit stea la Manolu care vine c-o sârmuliţă şi ancorează cireşul de gard. Radiez de bucurie! Bine e să ai un Manol la casa ta! Chestiune pe care i-o şi impărtăşesc.

ciresul nostru

Şi-am încălecat pe-o şea(mătură!) şi v-am spus povestea cireşului aşa! Acum fug la udat cireşul şi butucul şi rugat la ele şi la El să se prindă că taaaare dragi îmi mai sunt!