Nevoi și spaime

…la șes, la deal.

Bunica lui, după douăzeci de ani de garsonieră la șeș, când s-o mute la deal,  le-a replicat dur și cu spaima întipărită pe chip:

– Io acolo, maică, nu mă mai întorc! Să vă duceți voi!

Și prin prisma ei de trăiri cu spălat cu apă rece, tăietoare de lemn și hamal de iarbă uscată, avea dreptate. Viața la bloc îi adusese apa caldă pe țeavă, căldura la paușal și mașina de spălat la priză.

Bunica, însă, ca orice alt om, avea fixațiile ei provenite din amarul vieții ei. Cum suntem noi acum cei din generația visătoare la fuga în vest care nu ne putem închipui și admite că visul frumos doar în mințile noastre a mai rămas. Că lucrurile s-au schimbat cât axul indicator să fie în partea cealaltă și chiar dacă, prin minune intr-o secundă, albul ar fi alb iarăsi, vremurile au murdărit prea mult acel alb știut, și tot n-o să mai fie vreodată ce-a fost acum 30 de ani.

Revenind la bunica, Dumnezeu s-o ierte, nu putea concepe că viața, acolo la țară, ar fi putut să fie altfel, că nevoile alea primare, în vremurile de azi, pot exista și în casele ulițelor. Sau, că asfaltul e negru și iarna.

Bunica mai uita un alt amănunt important, că la bloc, undeva la un etaj, la o venerabilă vârstă, era întreținută. Cobora doar atunci când îi cerea plasa s-o vânture iar când n-a mai putut, nici butonul liftului nu l-a mai apăsat. N-a dat piept în anii petrecuți la bloc, nici cu autobuzul luat de dimineață, nici cu zile ce se înmulțesc rapid, cele chinuite, ale unui loc de muncă, nemerniciile și amestecătura orașului în care nimeni nu știe pe nimeni. Ea n-a apucat și nici n-a avut posibilitatea contextului de a cuprinde cu mintea viețuirea scumpă cu E-uri a orașului.

Bunica a trăit la bloc. După ce-a viețuit o viață la țară. Asta a înțeles și ea și n-a mai vrut să se mai întoarcă. Neînțelegând că întoarcerea nu era în timp.

Ieri, mergeam pe-o uliță. Unde toată lumea spunea Bună ziua!, acel bunăziua strigat ca să auzi, ca să știi, ca să exiști.

Ulița m-a dus la cârciumă, la biserică, la cimitir, la magazine, că-s două, unul pentru burtă, altul pentru trai. Adică fix ceea ce suntem. Ceea ce exprimă, într-un mod, absolut simplificat, viața.
Unde nimic nu e în plus pentru nevoi, unde nimic nu e în minus pentru spaime.

De-o parte și alta a uliței, casele răsfirate pe pogoanele încărcate cu verde naturii, roșul roșiilor și merelor, galbenul porumbului, corcodușelor și perelor, vinețiul vinetelor și al prunelor. Case peste care boltea curcubeul florilor și al boltelor de viță de vie.

Am luat lanț pentru găleata de fântînă. Cu toate că deja apa îmi intră și iese din casă.
Am luat potcoavă nouă pentru casă. Cu toate că n-am cal.
Am luat scândură pentru casă. Cu toate că am prize și curent pentru încălzire.

Am luat liniște. Și mi-au fost alungate gândurile. Spaimele orașului, ale locului de muncă, ale răutății gratuite, ale dumnezeilor muritori, ale furtului și vânzărilor, ale plasticului din alimente, ale hrăpăreților și imoralilor, ale curvelor bătrâne și nesătule, al mizeriei pe care suntem nevoiți s-o viețuim.

Și, pentru câteva ore am trăit. Orele uliței.

Nu, satul românesc nu mai e aproape nimic din ce-a fost. Oamenii gospodari, oamenii acestor locuri de poveste, n-au stat cu mâinile în sân. Și-au spălat trebuințele cu apă curată de tehnologie fără excese, în prezența rațiunii. Oamenii de sat știu, încă, cât le trebuie fără împovărarea consumerismului bolnav de păgubitor.

Mi-a plăcut mult o vorbă din sat, căci în înțelepciunea uliței, ea spune în câteva cuvinte, tot ce-am scris eu în atâtea rânduri:

Nu șchioapătă calul de-o ureche”

De ziua mea

… stelele vor cădea…

Jumătatea plină ar spune că e felul Universului de a mă sărbători.

Jumătatea goală ar spune că plânge Universul.

Realistic vorbind, un fenomen, cad meteoriți ca în fiecare an cu mult înainte de a exista.

O să mă uit pe cer ca de fiecare dată. Și dacă nu în noaptea asta, în următoarea. N-am să le număr, n-am să le caut. O să-mi proptesc ochii, pentru o secundă, spre nemurirea Carului Mare. O să caut Luceafărul ca ochii să-mi străluce și mai tare. O să cuprind priveliștea încă o dată să-mi umplu sufletul de praf de stele. Și, ca în fiecare an ca să nu uit, am să iau măsura. Nesfârșitul și nemurirea versus trecătorul și micimea. Acum, la juma de secol – 1, fiorul regretului începe să se furișeze. Pentru că încă mai pot și încă îmi pasă dar prin tubul timpul îngustat insinuantele ”de ce”-uri se strecoară agale aducând temeinica oboseală a nepăsatului. Un soi de tristețe mă împresoară. Omenească. Ca să pot renaște pentru următorul an.

Mai trece un an, mai trece o viață. Cu fiecare Perseidă căzătoare.

Perseide

Hazardul nostru cel de toate zile

…al istoriei repetativ carusel.

Frumoasă
Este diavolul cel care s-a încarnat în ea,
Ca să-mi distragă ochii de la Dumnezeul etern?
Care mi-a pus în fire această dorință carnală,
Pentru a mă împiedica să privesc spre Ceruri?
Ea poartă păcatul original în ea;
Dorința a făcut din mine un criminal?
Cea care era luată de fată ușoară, o fată de nimic,
Dintr-o dată pare să poarte crucea omenirii;
O, Fecioară Maria!

“Cocoșatul de la Notre Dame”
Ascult, ascult, ascult. Reiau. Și fiecare cuvânt capătă o trăire.

Versurile astea relevă simplitatea vieții. De unde încep și se termină toate. Esența firii omenești. Esența vieții pământești. Dragoste și ură. Încredere și gelozie. Bucuria și amărăciunea. Fericire și invidie. Simplitate și înfumurare. Toate. Și din fiecare în parte tentaculele celorlalte. Împlinire, vivacitate, chef de viață, bucuria lucrurilor mărunte, realizare. Chinul sufletesc, boală, frustrare, răzbunare, neputință, chin material, complexe de tot felul, neîncredere în sine, nereușite și vrăjmășie pe viață și Dumnezeu.

Așa e de când lumea și Pământul. Și așa va fi până când și țărâna noastră s-o întoarce la stele de n ori.

Viața e un slalom printre. Dacă și cum poți. Nu e nicio fericire să fii de-o parte sau alta. Ori să fii râvnit, ori să râvnești. Și dacă te doare neputința când râvnești, atunci să nu ajungi vreodată râvnit. Transformat în monedă de schimb. Pentru propria supraviețuire. Să nu vrei să știi gustul amar al intrigii, vinovăției fără de vină, defăimării ori neputinței. Jindul și neîmpăcarea au întunecimea răului și opacitatea morții. Dărâmă suflete, îngenunchează demnități, pune lespezi pe morminte.

Nu întâmplător bucata asta de arie e cântată de un om al credinței. Un preot. Cel care din convingere și-a impus regulile castității. Care-și gândește trăirea ca ispită, ca păcat, iar lipsa de control a propriului omenesc, ca diavol.

Trufia de a te crede mai presus, neasumarea propriilor trăiri, te duc irevocabil, pentru ca să-ți păstrezi imaginea feerică de sine, la blamarea râvnei tale până la orice deziderat al răului pentru ″salvarea″ sinelui.

Un preot. De la care pleacă toți ceilalți virtuoși. Fiecare în măsura lui. Și care umplu Pământul și jurul tău.

Cum nu întâmplător este aleasă o țigancă. De la care pleacă toate celelalte ierarhii sociale. O țigancă care pentru frumusețe este stigmatizată. Obiectul răscrucii dintre carnal și sufletesc. Cea care plătește cu prețul vieții pentru că nici ea n-a văzut mai departe de aspectul fizic,  așa cum nici societatea față de ea. O reprezentare a ″ceea ce nu poate să aibă toată lumea, atunci să piară″. Mentalitate rostogolită de secole. Până de după zilele noastre.

Un cerc vicios al superficialității umane unde nu e loc de liniște, duioșie, naivitate ori blândețe, apanaje ale lumii noastre interioare.

E o incichidana din care nimeni nu iese fără să sufere sau viu. Niciodată.

Ce am eu

…și nu ai tu.

(varianta muzicală nu-mi place. E un strigăt de ajutor pe care doar la Mădălina Manole l-am mai auzit. Și dincolo de melodie și de cântăreață, o femeie, Femeie, nu pune întrebarea asta nici în sine! O alungă cu bună știință, o sugrumă din fașă, o repudiază din gândire. De ce? E așa de simplu. Concurența. Din acel moment când ai simțit șarpele rivalității infiltrat în sine, ai pierdut. Nu-ți dai seama la început, însă, în timp, vei citi în hăul deziluziei.)

nemuritoarea femeie din zid

Versuri. Versuri disperate. Și pentru că m-au asasinat zile în șir pe unde radio, merită răspuns. Față de sine.

Exact ce e în poză. Nemurirea. Prin ceea ce am realizat deja, prin ceea ce sunt, prin ceea ce las în urma mea, prin poezie, prin rânduri scrise și nu în ultimul rând, prin amintiri lăsate, de oricare fel. Fiindcă exist, sunt în zidul timpului de unde nu mai pot fi sfărâmată. Trecutul e cel care vorbește, paradoxal. Și cu fiecare zi a existenței mele, mai pun o pietricică la această temelie a zidului.

E greu, nu?

Trecutul e cel mai bun barometru. Al tău. E diferit între a-ți asuma trecutul și a te împăca cu trecutul. Asumare înseamnă și să fi conștient de ceea ce ai făcut și a evita repetarea. Dacă ai greșit. Altfel, e doar o întâmplare, o alegere pe care n-ai de ce s-o regreți. E cutia cu amintiri. E acolo, o istorie, o părticică de viață ce-ți stârnește zâmbete.

A te împăca fără asumare nu aduce nimic. ”S-a întâmplat” e ca atunci când, în copilărie, priveam jucăria prefăcută în bucățele și cu ochi mirați și nevinovați spuneam ingenuu ”s-a stricat”.

Ce am eu și nu ai tu, claritate în evaluare. Pentru că, tot așa, e diferit între a asuma trecutul cuiva și a te arunca într-o promisiune de irepetabilitate. Promisiune în contradicție cu strigătele trecutului. Nu, ție nu ți se poate întâmpla! Tu ești altfel. Da, da…

Ce am eu și nu ai tu.  Multe. Cum nici eu nu am ce ai tu. Diferența e că nu râvnesc sau mai degrabă nu-s măcinată posesiune. Eu sunt EU care nu posed ci am.

Ce am eu și nu ai tu. Liniște. Nu pândesc, nu alung. Nu port povara stihiilor. Noaptea visez.

Ce am eu și nu ai tu. Pentru mine nu contează. În pielea mea, în anii mei, în experiențele mele, în existența mea, cu amintirile mele mă simt bine. A fost așa cum mi-am dorit și-am acceptat ce mi s-a dat cât mi s-a dat. Și cu bune, și cu rele.

Ce am eu și nu ai tu?! Nimic. Și cu ajutorul celorlalți apropiați sau îndepărtați, totul.

Nu sunt etalon, nu dețin Adevărurile absolute. Dar știu cine sunt, ce am și ce sunt.
Probabil de aceea nu-i ușor în preajma mea. Praful stârnit de pinteni nu mă impresionează fiindcă știu că nu reflectă curaj…

Mâna care împinge

…leagănul destinului tău.

Gratitudinea şi smerenia sunt modul
prin care ajungi nu te strângă caracterul.

Toţi am avut experienţe. Şi, probabil, multe nu au fost cum ne-am dorit. Cum, la fel de multe persoane au venit şi plecat din viaţa noastră. Pe care le-am iubit, pe care nu le-am iubit. Poate chiar le-am urât, dacă în suflete ni s-a strecurat fiara.

Îmi aduc aminte, sunt vreo 40 de ani de atunci, de ceva care, la vârsta aia fragedă, m-a făcut să-mi strâng pumnii micuţi şi să-mi jur în gând că eu, EU, niciodată n-am să fac aşa ceva!
Mult mai târziu aveam să iau aminte, într-o conjunctură asemănătoare, că, da, eu, chiar EU, făcusem la fel.
A fost momentul – primul- în care m-am tras de mânecă şi m-am privit, izbindu-mă îndurerată de oglinda mentală în care mi se reflecta exact imaginea pe care antipatizasem.

Oooo, cât a durut!!!! Cât am suferit! Şi, cel mai mult m-a durut că am judecat fără să vreau să înţeleg, orbeşte, prosteşte, numai fiindcă nu mi-a convenit în acel moment. Numai fiindcă m-am simţit neîndreptăţită să am parte de acel gest. Şi, pentru că aveam pretenţia că pot fi onestă faţa de mine, a durut rău, rău, rău că m-a pus singură în faţa faptului de a face şi a nu-mi ţine o promisiune faţă de mine.

De atunci, strâng din pumnii care au crescut între timp. Dar nu de obidă şi nici de neputinţă. Ci cu amar. Pentru propriul control, pentru a-mi forţa mintea să fac altceva, altcumva decât au făcut alţii şi mie nu mi-a plăcut. Să-mi demonstrez mie, cea mai aproape şi mai cunoascătoare de mine, că sunt şi pot altfel. Să dorm liniştită iar conştiinţa mea să-mi aducă visele frumoase în realul vieţii. Să pot să trăiesc cu mine înainte de a trăi cu alţii.

Rezumând mica mea povestioară, am înţeles că trebuie să parcurg mai întâi drumul umilinţei proprii ca să înţeleg de ce şi ce nu mi-a plăcut. Ca să înţeleg ce te determină să faci sau să spui lucruri care provoacă durerea altora, că trebuie nu să nu-mi doresc să ajung ca altcineva sau cum îmi spune altcineva ci să nu mă las biruită de dorinţa de a demonstra altcuiva, să-mi urmez inima fără ca ea să fie ciuntită de întâmplările urâte şi păţite ale parcursului meu prin noianul vieţii.
Cât, cât de departe poţi să fugi de tine însuţi?
Cel mai de preţ lucru pe care l-am învăţat e că nu există suficient de departe ca să fugi de tine însuţi.

Am înţeles că dezaprobarea organică faţă de o vorbă rea sau fapt reprobabil vor creşte în mine, în timp, acelaşi tip de monstru. Am înţeles că ura e laşitatea inconştientului în faţa iubirii, este modul de a manifesta neputinţa, frustrarea, teama şi, şi cel mai rău, neasumarea. E ca şi cum ai da peste mâna Lui ca să fii doar tu mâna care împinge destinul…

Şi cu cât voi urî mai mult, cu cât voi blama mai tare, cu atât apele oglinzii  proprii se vor tulbura în ceea ce nu-mi doresc şi voi ajunge exact ceea ce mi s-a spus. Fiindcă acolo în tine ceva ştia că în vorbele ce nu au convenit şi au durut era şi este un sâmburele de adevăr. Era compromisul cu care nu te împăcai nici tu.

Probabil că psihologic există o explicaţie. Cum la fel de probabil e ca altcineva să vadă mai repede sensul spre care mă îndrept.

Eu doar susţin că ura şi neonestitatea faţă de sine te îndrumă exact spre ceea ce condamni. Când vanitatea, proprie sau meschin întreţinută de alt sine egoist, te acoperă, în urma ta nu mai rămâne praf de stele ci doar colb de glod.