Mocirla si…

…ziduri de beton.

Spune-mi cum ti-e despartirea si-am sa-ti spun cine esti.

Scandalul- mocirla. Care (se si)vinde extrem de bine. Atat de bine ca acolo unde e gaura in buget, inventam unul si contul in banca, pe seama norodului narod, creste ca Fat Frumos. De ce vinde atat de bine, m-am intrebat. Raspunsul, ca apa de izvor. Nu mai exista valori, nu mai exista masura. Si „nu mai exista” asta se aseaza regulamentar si „distins” pe lipsa celor 7 ani de acasa la nivel de societate. O lipsa acuta de civilizatie,  dospita in aluat de anarhie. Caci, nu-i asa, fiecare face ce vrea ca doar e democratie! Si place, place intens si imens sa se puna poalele in cap, sa se danseze Ciuleandra cu chilotii(murdari) la vedere. Si, atunci, cum sa nu se vinda?! Cum sa nu se cumpere argumentele pentru scandalul personal de maine?! Cum sa nu placa puterea exemplului altuia cand, cu o seara inainte, tocmai ai executat unul si toata blocul/strada si vecinii au participat cu urechea la gura, hamesiti si ei de necunoscutul mult prea cunoscut?! Cum sa nu placa cumpanirea asta intre necazurile proprii si necazurile altora, fie ele si inventate?!  Rezultatul masuratorii hraneste vanitati pe scala dintre „foarte bine i-a facut” si „eu n-am facut(inca) asa ceva”. Romaneste spus, intre „sa moara si capra vecinului”‘ si „dincolo era mai ieftin”.

Probabil n-am sa fiu capabila niciodata sa inteleg nevoia asta fatidica de a lasa garda personala (atat)de jos. De a scoate, la suprafata, animalul care nu lupta pentru hrana ci pentru a-si asigura reputatia josnicie. Varianta repetativa,  rusinoasa si dezonoranta, a  „dinte pentru dinte, ochi pentru ochi”.

La polul opus, stau zidurile comportamentale. Betonul care delimiteaza „fizic” excluderea celuilalt/celorlalti de disparitia proprie. Despartirea a doua lumi. O forma de protectie. Probabil, insa zidul nu reprezinta altceva decat un blocaj, o  dovada a secventei comportamentale repetabile. Nu pot ca sa nu intreb pentru cine se construiesc zidurile. Si da, si de ce. Si amandoua intrebarile ma duc spre vulnerabilitatea constructorului. Si mai ales spre incapacitatea de a recunoaste, asuma,  implicit  de a se impaca si folosi  de propria vulnerabilitate. Excluderea altcuiva, paradoxal,  nu apara pe nimeni de sine insusi-creatorul, chiar si printr-o simpla participare, a situatiile respective mai mult sau mai putin conflictuale. Intr-o relatie nu exista nevinovati. Dar vorba cantecului „Inevitabil va fi bineee! „

Extreme. Amandoua au un numitor comun. Nevoia de ura, contrargument la neputinta. Dispretul pentru sine prin contestarea propriilor alegeri de candva si lipsa propriilor stavile, declanseaza nevoia de vinovatie acuta a celuilalt/cerlolalti. Viata e plina de etape. A incheia o etapa/relatie trebuie privita prin firesc. Firescul, prin cunoasterea propriei identitati si mai ales a propriei demnitati, n-are nevoie nici de balacareala si nici de mortar, n-are nevoie de unul in tarana si unul pe gard. Si aici se potriveste versul, de-a dreptul mioritic, al cantecului : mai da-te-n dragostea mea!

„Rugăciunea seninătăţii”  de Reinhold Niebuhr :

Doamne, acorda-mi seninatatea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curaj sa pot schimba lucrurile pe care le pot schimba si intelepciunea de a vedea diferenta

NU se permit comentarii !