…de ziua ta…

Ieri, prin voia colegilor-unilaterală- am fost trasă la sorţi să cumpăr eu cadoul. Pentru un Ion. Coleg. Aşa…că io ştiu cel mai bine să mă orientez. Cu ochii cepe şi capul bâţîit şi uşor spre dreapta, am zămislit-o exact cu aceeaşi întonaţie plină de năduf, ca a tatii:

– „Tu-ţi cerul mă-tii de fată orientată!”

După vreo juma de ceas spre un ceas, de : Să-i luăm o cămaşă! Ba să nu-i luăm că nu-i ştim  mărimea! Şă-i luăm ceva de casă! Ba să nu-i luăm că nici draq nu ştie cum e la el acasă! Să-i luăm ceva de birou! Ba să nu-i luăm că iese la pensie! Să-i luăm o carte! Ba să nu-i luăm că e inginer! Să-i luăm un tricou! Ba să nu-i luăm că nu-i sportiv! Să-i luăm un parfum! Ba să nu-i luăm că nu ştim de care-i place! Să-i luăm o trusă cu smacuri de duş! Ba să nu-i luăm că se spală şi singur! Să-i luăm o cravată! Ba să nu-i luăm că are! Şi cravată fără cămaşă e ca mortu” fără coşciug!

Ajunsă în acest punct culminat de unde mai lipsea doar: Să-i luăm şi banii din buzunar cu tot cu portofel! discuţia aprigă s-a terminat c-o soluţie rezonabilă.

– Gata, neică! Îi luăm o sticlă de vodcă Finlandia că tot e băutura lui preferată! De restul banilor, mă orientez la faţa locului.

Ce nu aveam să bănuiesc era trauma prin care o să trec până să ajungă sticla aia la coleg! De când am luat-o de pe raft, imaginaţia mi-a jucat feste, că scap sticla din mână şi imaginea ei făcută ţăndări cu zemurile revărsate, m-a urmărit până la maşină. Ba mai mult, stropi mari de licoare împrăştiindu-se pe toate şi mai ales pe hainele mele, eu mirosind mai tare decât ultimul beţiv în vremuri de inundaţii.
„Tu-ţi cerul mă-tii de sticlă!” am zis şi a doua oară, înfăşurând-o temeinic într-o cârpă găsită în portbagaj.
De dimineaţă aveam să rostesc înjurătura, la fel de cu obidă, când sticla refuza să intre în punga de cadouri şi mai-mai să mi se îndeplinească viziunea.
„Tu-ţi cerul mă-tii de pungă!”, am zis a 3-a oară.
Drumul pană în birou mi s-a părut infernal de lung şi aceeaşi imagine imbecilă avea să mă însoţească pe el. Odată intrată în birou, prima grija n-a fost nicidecum să livrez paltonul cuierului ci să-i livrez sticla colegului Ion. Care s-a bucurat de dar, însă, eu eram de-a dreptul fericită! „Tu-ţi cerul mă-tii de imagine, că am scăpat!”

***

Pe tata îl chema Ion. Ioan, mai precis şi exact. Şi azi, după atâta lipsă, şi înjurăturile lui îmi sunt dragi…