…vă rog, dacă se poate.

Mâine e ziua K…nu de la şarpele Kaa şi nici de la Craterul Kaali… Mâine e prima zi de după marea ghiftuială sărbători. Şi desigur mâinile, picioarele şi mijlocelul ceva mult mai umflate a rotunde nu sunt nicidecum de la sarmale şi cozonaci, salata de boeuf şi alte porcării ci de la odihna bine meritată şi presiunea atmosferică, ca să fie clar! Iar de la atâta somn, urlă sănătatea în obrajiorii bucălaţi că doar aşa se întind şi ridurile!

Deci K de la Katastrofă. Care se repede cu capul înainte că doar azi nu-i mâine când voi da năvală în măreţul dulap cu haine. De fapt şi de drept, el oricum stă singur să se reverse prin irupţie în cameră, la orice ora din zi şi noapte, prea ticsit şi îmbuibat peste refuz. Pentru că da, şifonierul duduie ca un cazan sub presiune ajuns la 1800 fustiţe şi rochiţe de grade, din păcate, întotdeauna prea puţine şi de multe ori nepurtabile fiind simple damblale de moment ieşite din modă.

Deschid cu largheţe cele 7 uşi care nu se lasă prea mult rugate. Uitându-mă la toate rochiţele le aud cusăturile plesnind cu bucurie doar privindu-mi  prosperitatea mea corporală… Fustiţele se ascund timide iar pantalonilor le tremura fermoarele de emoţie!

Închid uşile şi mă găndesc nostalgic la toate lucrurile pe care le-am dat. Alea de când eram gravidă… Mă aşez deznădăjduită calmă pe pat. Şi patul tânguie cu scârţîit şi trosnet. Parcă mă înţelege. Ca pe un stabilopod om necăjit ce sunt. Simt cum se scurg minutele iar odată cu ele niciun gram din mine.

Categoric, mintea îmi e invadată de restricţii şi alte alea …vise, taică, vise de peste vreo lună! Şi zâmbetul îmi e şters de chip de cruda dar actuala realitate…  Bine, bine, da’ io …mâine…cu ce mă îmbrac?!

Şi unde ziceţi că găsesc un poncho?