…de departe.

Ieri, discutiile de organizate, facute de colegi, m-au surprins. Flori, alea, alea. Imi place statutul de colega in fata lor. Si acolo vreau sa raman. Le-am dat o pauza, mi-am dat o pauza. Steie linistiti, ca-s si mama si-s si femeie luata!

Cu martisorul, simbol de primavara, da, il inteleg, il accept si imi face placere. Cu ziua asta de 8 Martie, mai cuget nitel.

Nu stiu cum sa fi fost pe la altii, stiu ca eu, copil fiind, o sarbatoream pe mama. Ceea ce, si azi, gandul meu tot acolo imi e si se duce. Ca-i desenam floricele pe hartie si-o impachetam sub forma de felicitare, ca mai rupeam din gardurile inflorite ale blocului, ori smotoceam irisii de pe langa, ca impleteam cine stie ce carpa sub forma de fundita, orice, era pentru ea. Mama.

Toti ai casei stiau ce mesteresc, mai putin eu, ca stiau ei, insa, emotia, de fiecare data era aceeasi. Mama.

Privirea ei. Mama.

Imbratisarea ei. Mama.

O lacrima acolo palpainda in coltul ochiului. Mama.

Azi, ma divid. Ma simt la fel de copil si abia astept s-o vad. Pe mama. Dar tot azi, mama fiind, am trait de partea cealalta a baricadei. Sunt mama. Mama ei, iar peste timp s-a facut arc de transfer de sentimente si emotii. Si, de priviri. Si, imbratisari. Si, lacrimi tremurande.

Femeia? Nu stiu ce sa zic mai mult de faptul ca-s femeie in fiecare zi.

Nu-mi plac cinele romantice, fortate de imprejurarile calendaristice. Nici iesirile in peisaj cu verdeata ori dezmat erotico-Dionysos-sian, manifestari asezonate cu ideea de libertate smechereasco-muiereasca. Nu particip, cu „‘fetele”‘. Nu-mi plac simulacrele. Actiune si participante. Pentru care le ies ochii in cele 364 de zile ramase, din an. De singuratate, de lipsa de respect, de prea multe poveri pe umerii lor firavi.

Buchete de flori. Apreciate. Emotionante. De la cine iubesc.

Imi place mai mult ziua asta, asa cum o tin minte. Cum am fost obisnuita s-o sarbatoresc. A Mamei.

La Multi Ani, Mamelor!