…au rasarit si ghioceii. Si, lalelele.

Brandusele se lasa asteptate. Ca si zambilele. Ici colo, se itesc margaritarele.

Incepe sa prinda viata. Odata cu ea, si cu soarele, si noi. Incetisor. Mai o fustita, mai o rochita, mai un pantofior. Mai o gecuta. Pe scurt, gata cu zilele scurte, Crivatul si adormitul odata cu gainile. Privesc in fiecare dimineata, gradinuta. Ma minunez, de fiecare plantuta. Imi fac planuri de alte aranjamente si alte dichiseli in ea. Deja visez la momentul cand, de sub pavilionul curtii, imi beau cafeaua privind spre spectacolul florilor.

Acum cateva zile, cineva din anturaj, cu mirare(da, da, stie ca urasc cuvantul cu „‘g”), remarca tenacitatea de care dau dovada cu privire la prezenta neintrerupta si la cea de-a doua serie de fizioterapie si mai ales, seriozitatea si perseverenta de care dau dovada, de 3 ori pe saptamana, timp de 2 ore jumatate de kinetoterapie . Dorinta de a trece peste aceasta etapa neplacuta, credea ca provine din frica. Mi-a venit sa rad. Frica?! Nu. Pur si simplu, nu.

Pe fiecare dintre noi ne motiveaza cate ceva. Nu stiu cum am reusit sau cum reusesc, insa, de regula, nu frica de ceva anume ma inspaimanta astfel motivandu-mi actiunile ci dorinta de a face ceva ceea ce-mi doresc. Vreau. Verbul zodiei mele. Ca si acum, nu de frica de durere sau excaladarea situatiei, in sensul negativ, imi pasa.

Poate parea pueril, infantil sau total neserios, insa, in 2 ore si jumatate de gimnastica nu ma gandesc decat la doua lucruri pe care si la care nu sunt pregatita, nu vreau sa accept sa renunt. Sunt atat de puternice in mine, mi le doresc atat de mult(inca), incat ele imi dau forta, tenacitatea si rabdarea necesare, cu care sunt convinsa, voi reusi.

Nu, nu vreau sa renunt la tocuri. La ceea ce numesc eu, parte importanta a elegantei feminina. Si, nici la ingrijirea gradinutei mele. Tratand, adunand sau mangaind fiecare floare si frunzita. Pe fiecare palma de pamant.