… aşa cum am fost.

Soarta ne iese în întâmpinare  
tot atât cât îi ieşim noi în întâmpinare.
Seneca

Ieri o altă experienţă personală m-a pus pe gânduri. E a 5-a dacă nu cumva a 6-a, în 47 de ani. În care am acţionat la fel, cu aceeaşi convingere sau determinare.

Fiecare dintre noi avem peopriul fel de a fi. Şi când mă refer la asta, spun că toţi suntem la fel, toţi avem aceleaşi caracteristici, natura umană este împăienjenită de toate calităţile şi non-calităţile. Toate. Ceea ce ne diferenţiază este măsura din fiecare pe care le deţinem prin ADN-ul propriu. Iau la întâmplare o caracteristică fizică: înalt. Înalt pot fi faţă de o medie sau poate faţă de un alt reper bine definit, un copil de exemplu. Inteligent, faţă de o medie calculată sau faţa de un altul. Bunătatea, între 0 zero şi sacrificiu. Şi tot aşa. Pentru orice.

Suntem ceea ce suntem faţă de noi înşine, şi asta este oglinda adevărată, şi faţă de ceilalţi, în funcţie de ce (cum)vrem să (ne)vedem.

Cum spuneam, ieri, viaţa m-a adus în faţa felului de a fi. Al meu, personal şi unic. Distinct. Unul din instincte, instinctul de conservare, pe o axă cu valori între zero şi infinit, mie îmi tinde spre zero. Această aproximativă valoare minimală a lui, nu îmi perturbă şi nici trage înspre ea, valoarea instinctului de supravieţuire. Paradoxal, mă pot sacrifica până la dăruirea şi ultimei fărâme de viaţă(inclusiv şi pe aceea) dar dacă supravieţuiesc, instinctul – dorinţa de a continua este suficient de mare cât să ma adaptez oricărei situaţii. Am remarcat acest lucru încă de când s-a întâmplat prima oară. Nu sunt vorbe scrise pe hârtia net-ului de dragul conversaţiei ci întâmplări reale, unele cutremurătoare. Revoluţie, cancer, dreptate, viaţa de zi cu zi. Dacă ar fi să mă întorc în timp, cu acelaşi fel de a fi, aş proceda, în întâmplări similare, identic şi la fel.

Corect sau nu, raţional sau ba, tot pe o scara de 0 la infinit, acest fel, mi-a adus şi cele mai mari bucurii dar şi cele mai dure dezamăgiri, pe care, însă nu le regret, fiind rezultatul alegerilor mele de a acţiona, fiind parte integrantă din azi şi cel mai important, fiind somnul liniştit al nopţilor care au urmat şi urmează. Mi-am urmat crezurile, mi-am slăvit idealurile. Evident, n-am fost şi nu sunt creată pentru monotonie şi alinirea într-un rând, cuminte, aşteptându-mi blidul cu orice. Cum nici indiferenţa, indolenţa faţă de semenii mei nu mi-au fost darnic dăruite.
Şi tot la fel de evident, după cum vrea să vadă fiecare, dăruirea totală sau prostie, reacţiile mele au repercusiuni la nivel fizic, odată cu trecerea timpului. Şi asta eu o văd, o simt, ca o plată absolut firească a unei vieţi trăite intens şi imens.

Aşa cum sunt, merg înainte supravieţuind şi nu vieţuind. E bine, e rău? Cred că e o problemă care ţine strict de conştiinţa nedeformată a fiecăruia dintre noi şi de împăcarea cu sine.

Dacă ar fi să-l parafrazez pe Petre Ţuţea „Am stat 13 ani în temniţă pentru un popor de idioţi”, îi dau dreptate 100% cu amendamentul că alegerile pe care le-a făcut, chiar regretându-le ulterior poate, l-au împlinit în satisfacţia dreptăţii, l-au făcut cine e a fost şi ce-a rămas în neamul românesc.