…există.

Am plecat hotărâţi să găsim o casă. Casa. Un periplu care a durat ani şi care ne-a adus de două ori în faţa casei dorite. Una dintre ele, însă, s-a dovedit a fi o înşelăciune în acte, aşa că renunţarea la ea a fost de ordin raţional. Cealaltă şi acum îmi pătrunde în minte ca o nălucă venită dintr-un ungher ascuns al inimii.

În spatele Poştei Puişor. Pe o stradă ce duce tendenţios spre Palatul Bragadiru. Între gunoaie, o grămadă de conaţionali întunecaţi, cu drumul pietruit şi perfect găurit ca un emmental de la mama lui. Am văzut atunci o grămadă de case, ştiam perfect de la anul de construcţie până la tipul de structură pe care aveau, numai privindu-le. Marea majoritate nedecomandate, tip vagon, cu intrarea pe mijlocul casei. Nici aspectul ăsta nu era unul nerezolvabil, atâta timp cât lăţimea curţii ar fi permis, construirea de-a lungul casei, a unui hol care să lege toate camerele. Pe scurt, căutam casa. Casa pe care s-o renovăm, s-o reinventăm, dacă era cazul. Nu ne interesa sub nicio formă gradul ei de deteriorare, dimpotrivă. O vroiam, dacă s-ar fi putut, aşa cum i-am şi solicitat, cât se poate de plastic, agentei imobiliare, să luăm rahaţii cu lopata.

Şi, într-o zi, ne-a luat în serios solicitarea. Poarta de fier forjat s-a deschis adunând în ea toate gemetele anilor. Florile ei roase de timp, aruncau dincolo de mizeria anilor, lucirile prezumtivei coroane princiare se arătau, sfioase, pentru cine vroia să le vadă. Apoi…curtea pătrată, plină de bălării şi gunoaie, din care, cu demnitate, răsărea o fântînă în 3 etaje, nu mai înaltă de un 1, 5 m. Am înaintat spre frumuseţea ce mi se arătase, i-am smuls lianele, iar din spatele lor s-a ivit Femeia în ale căror mâini ridicate stătea vasul din care, prezumtiv s-ar fi se revărsat apa. Dumnezeule! Să mai spun că… deja eram cuceriţi?

Casa…o casă din cărămidă ce se întrezărea prin multele spărturi ale tencuielii, roşie, curată, nespartă, parter şi etaj, exact pe tipicul zonei şi nu prea. O mână, o minte, îi adusese, de la început sau poate în timp, o altă configuraţie. Am intrat în hol. Am remarcat imediat, parchetul de stejar, înnegrit de mizerie. Înălţimea generoasă de peste 3 m, lambriurile prăfuite dar întregi, de o dentelărie aparte. Am înaintat în camera din stânga dinspre stradă, o cameră hexagonală, cu geamuri mari cât aproape tot peretele, împărţite în geamlâcuri, semirotunde. Arcade de lemn de stejar încununau tavanul ca al unei catedrale. Dumnezeule! Ne-am mai spus, încă o dată, şi copleşiţi, ochii ne zâmbeau a afirmativ. Emoţiile s-au curmat cu trosnet sec, când Manolu a penetrat frumuseţea de podea care s-a fărâmiţat sub greutatea lui. Cum nici Manolu nu păţise nimic, nici asta nu ne-a clintit din hotărâre, doar că ne-am reconfigurat vizionare mai mult pe lângă pereţii casei. Scara interioară, purta unduirea unei rochii în timpul dansului. Am vizionat casa care, cu fiecare cameră dezvăluia Cenuşăreasa. În toată splendoarea ei. Cu ochii minţilor noastre, o vedeam cum se duce la bal. Preţul se încadra în posibilităţile noastre şi efortul reamenajarii ulterioare.

Apoi…

Agentul imobiliar, ne-a spus despre problema casei. În ea, de fapt, în magazia din spate, se aciuiase o familie. Oameni ai străzi. O femeie cu 3 copiii. Care au ieşit pe rând. Aşa cum n-am uitat aproape niciun detaliu al frumoasei Cenuşărese, n-am să pot uita privirile hăituite ale acelor copii. Fiecare dintre noi- Manolu şi eu- ne-am făcut socotelile. Dacă puteam să-i scoatem de acolo?! Evident că da! Într-o noapte …Metodă, instrumente…resurse, de toate aveam dar ceva n-am avut niciunul dintre noi: n-am avut inimi să facem asta. Fiindcă ar fi trebuit să-i fi asigurat cumva, ceva, şi lor. Aşa am gândit, aşa am simţit. Aici nu era vorba de legalitate, ci doar de alte resorturi, care ţopăiau suficient de tare, cât să aibă importanţa maximă.

Ştiam că dacă n-o s-o cumpărăm noi, o s-o cumpere altcineva. Ştiam că acea familie tot în stradă o să ajungă. Dar n-am vrut să fie de mâna noastră. Personal, nu am vrut să fiu eu parte din sursa şi mai marii ei nefericiri. Care oricum exista.

Da, ulterior s-a vândut şi adeseori trec pe acolo, şi-mi pot permite să zâmbesc. Din cel puţin două motive. Pe primul l-am spus mai sus, iar cel de-al doilea este vis-a-vis de renovarea ei. E frumoasă şi aşa cum e, pentru că ea însăşi poartă măreţia frumuseţii, dar nu mai poartă, din cauza multiplelor modernizări fără cap, a multelor renunţări la farmecul vechiului, aceeaşi demnitate. Printre casele străzii, şi-a pierdut individualitatea.
Nu-mi pare rău, nu am de ce. Ba mai mult ştiu c-o pot avea, ştiu exact şi azi cum ar trebui să arate cât să fie, cum s-ar spune, Bijuteria Coroanei.

Mi-am adus aminte de toate astea privind pozele din acest link. Cenuşăreasa există. Depinde doar de ochiul şi priceperea omului.
Şi pentru că pozele pe site-ul dat se încarcă greu şi chiar mertă văzută transformarea, admiraţi :