…şi ai lui să-şi ia tradiţia, draqului…!

Dau ieri, în maşină, drumul la radio. Hruşcă…cânta aşa cum ştie el să cânte. Din toată inima, din fiecare fibră a sufletului, rezonând cu fiecare notă în contradiţie şi total opus sărăciunii şi spelbei podoabe capilare. De câte ori îl aud cântând, chiar şi a 47-a oară, în al 47-lea an, mi-e drag şi-mi umple sufletul şi mintea de senin, de iarba verde de acasă, de susur de izvoare, de imaculatul omăt vărsat peste munţi şi văi, de dor şi pioşenie, de noi şi de cei dragi. De Crăciun. De mama. De părinţi. De tradiţii şi strămoşesc.

Şi când mintea mea a cuplat la „tradiţii” mi-am adus aminte că el, şi încă vreo doi-trei cântăreţi de colinde sunt mult prea în bătaia de joc şi asta de câţiva ani buni. Şi, în primă fază, m-am gândit cum e, ca OM, cu har şi dar…să fii bătaia de joc a atâtora?! Cum e să nu fii greşit cu nimic şi totuşi să fii în perpetua batjocură şi miştocăreală….

Ca de obicei, despic firul în 4 spre 16. Ce-i reproşează lumea lui Hruşcă, Fuego şi încă la vreo doi?! Că nu cântă bine? Că versurile îi sunt stranii sau groteşti? Ce cântă nu-i din moşii-strămoşilor?! Ce anume îi reproşează lumea DAR care să ţină strict de persoana lui…?

Când vrei să ucizi o aspiraţie din capul mai multora, atunci naşti pardigme. Aspiraţia continuităţii dată de tradiţie, de identitate, de reuşite şi realizări istorice trebuie să dispară. În spiritul lui Caragiale şi notă patetică, s-ar numi patrotism. Dragostea de ţară şi origini, neicuşorule! Or, acest lucru, identitatea, încurcă globalizarea…iar globalizarea ne vrea, pe toţi, o apă şi-un pământ, fără de idei cu pământul propriu şi sfânt.

Ca să rupi un neam de tradiţii, să-i desţeleneşti sufleteşte îţi trebuie ignornaţă multă şi acolo unde ea nu izbuteşte trebuie revărsat paharul. Adică, saturaţia. Ignoranţa şi saturaţia merg mână în mână pentru desfiinţarea bob cu bob a oricărui neam. De ignoranţă s-au ocupat cu temeinicie şcolile şi corporaţiile. Una bramburită, alta englezită şi procedurată. De saturaţie …s-a ocupat întreaga medie şi cei ce ar fi avut obligaţia promovării valorilor şi care nu şi-au făcut datoria şi pentru neamul ăsta ci doar pentru interesele celor care i-au plătit. Şi saturaţia s-a realizat în mod consecvent prin prea multă şi prea puţini. Prea multă difuzare, un copy/paste pe toate canalele a celor câţiva prea puţini. De ce oare, în atâţia ani, nu s-au mai ridicat şi alte voci ce vor şi au har de urare şi colind?! Din atâtea emisiuni americanizate văd că ţărişoara asta a fost şi este plină de voci capabile să ne aducă bucuria Sărbătorilor…Şi nu, nu cred că ei nu ar fi vrut!

Dincolo de Hruşcă, Fuego, eu cred că se vrea altceva. Da, suntem din ce în ce mai multe îndividualităţi sub formă de numere şi mai puţine naţii…cărora le trebuie dată cu guma pe creiere să nu se mai identifice cu nimeni, cu nimic şi cu atât mai puţin c-o bucată de pământ, o istorie, o tradiţie.

…care nici ele nu mai vor

Mă apuc şi scriu. Şi scriu. Despre diverse. Aşa cum le percep eu, cu ochii mei, cu mintea mea. Apoi, le închid în draft-uri. Le pun sub cheia blogului şi le feresc de preschimbare. Ca din cuvinte să nu (mai) devină vorbe …în vânt sau şi mai mult de atât.

De curând, la distanţă de doar câteva zile, două experienţe mi s-au întâlnit în cale şi mi-au dat, pe rând, mâna. Două complimente şi-o vizită cu ocazia lui Moş Nicolae. Primele m-a ridicat în înaltul cerului, vizita m-a adus în abisul neputinţei.

Am să povestesc mai întâi despre experienţa la Oncologic, cu toate că, a fost anterioară primirii complimentelor.

Acolo, lângă toţi copii ăia, deţinători de permanente şi în aşteptare branule. De purtători firavi de grele cruci. Mi-am dat seama că am fost de zeci de ori dar n-am reţinut chipuri. Şi, în primul moment m-am acuzat de fugă, de superficialitate. Şi probabil într-o oarecare măsură, aşa şi este, fug de suferinţă. Am început să-i privesc şi mai mult încercând să le reţin chipurile, atunci, cu un strop de zâmbet pe ele. Dar mai toate semănau. Umflate şi cu umbrele zădărniciei pe ele. Aduse la acelaşi numitor comun. În acelaşi ambient sordid prin raţiune, oricât ar fi fost de colorat cu vopsea. Şi, peste toată supărătoarea constatare, s-a aşezat o alta. Una deprimantă la adresa izbândei. Care se măsoară în procente. Iar eu…eu visez în mod ideal, la salvarea până la ultimul. Dintr-o dată totul a căpătat un alt sens. O înspăimântătoare neputinţă m-a copleşit. Faţă de ei, că oricât de preţios dar le-am aduce, pe cele două pe care şi le doresc cu adevărat, nu putem. Viaţa. Copilăria. Şi, da, dispensa de la suferinţă. Şi m-am simţit…mică…mică…mică cât un fir de nisip aruncat în marea invalidităţii fiinţei umane. Nu, nu mă cred Dumnezeu, eu însămi la clipele grele, m-am abandonat cu smerenie oricărei hotărâri a Lui. M-am revoltat, însă, asupra a ceea ce puteam să fim ca omenire. Asupra dezvoltării tehnologice abuzive într-un singur sens. Al preţului pe care orânduirile ni l-au pus pe viaţă. Pe necaz. Pe speranţă. Şi, nu în ultimul rând, pe moartea senină. Pe fiecare dintre noi care mereu ne îngropăm în „mai mult”. În şi mai mult. Şi nu în ultimul rând, m-am necăjit pe mine. Complimentele de mai jos, chiar reale fiind, nu mă ajută atât de mult cât aş vrea şi cât ar fi nevoie ca să stârnesc pe cât mai mulţi pe drumul omeniei. Nu pot cere nimănui şi pe prea puţini reusesc să-i fac „să simtă”.

Am primit cele două complimente, de la persoane diferite, în locuri diferite. De la o altă femeie, care pe lângă ineditul zicerii, m-a onorat persoana care mi-a făcut această cinste. Se referea la cât de plină de viaţă sunt, la puterea pe care o am în mine. La încrederea reuşitei, a biruinţei, a temeiniciei pe care le transmit. Revenită în birou, mi-am pus capul pe masă şi am dat drumul întregului şiroi. Şi-am plâns de bucuria de a fi, şi-am plâns mila ce-mi e. Că numai eu ştiu ce e, cum e, ca la aproape fiecare pas să ai parte şi să faci faţă la provocări. Şi mai niciuna banală. Şi, nu de puţine ori mă copleşeşte, parşiv şi sinuos, oboseala. Şi nu o dată, mi-a dat târcoale renunţarea, să mă aşez cuminte la rând, să primesc cu porţia, viaţa. De la tot şi toţi care mă înconjoară.  Când vor şi cum vor şi mai ales dacă vor.

Cel de-al doilea, de la un bărbat, care privind o fotografie taman făcută de mine, mi-a replicat:

– Tu îţi dai seama, prin ceea ce pictezi şi prin ceea ce fotografiezi. cât eşti de sensibilă?! Eşti conştientă că aşa eşti tu…de ce nu…te arăţi aşa?

Am ridicat din umeri.

Din neputinţă, mi-a fost răspunsul. Neputinţa de a face faţă nedreptăţii. M-aş frânge iremediabil.

Aşa că am înşirat câteva vorbe în prag de Crăciun. Aşa cum văd eu lucrurile. Poate unora li se va părea patetic, siropos şi sentimental. Pentru ei e poza de mai jos şi replică la replica cinică:

– Asta-i viaţa! Oamenii mor.

UPDATE: De la niste OAMENI EXTRAORDINARI! Multumesc!!

…nu-i chiar aşa de rău 3D-ul

De vreun an şi jumătate încearcă să mă convingă, iar eu ori de câte ori îmi puneam ochelarii ăia pe nas, mai mult de 3 minute şi alea nelegate, nu rezistam. O ameţeală însoţită cu un rău de la stomac mă cam făcea să pun piciorul în prag şi „nu-ul” în decizie. Apoi, am făcut o primă încercare, mi-am luat bilet. La film. Life of Pi.  15 minute mai tarziu, cine bocea de parcă se sfârşise Pământul?! ?! Cine scotea toţi başii din stomacul în convulsii?! Inutil să mai spun că, după experienţa asta,  numai dacă treceam prin faţa cinematografului unde pe afiş scria min 3D, mi se revoltau nervii de peste tot.

Şi totuşi, acum vreo lună am cedat. 3D-ul a invadat sufrageria cu tot cu cei 120 cm pe diagonală. Însă, când venea vorba de privit la el, dădeam fuguţa cu treabă prin bucătărie sau ori ce altă încăpere. Vineri seară, din hol am auzit muzica. Atât. Apoi, au urmat, unul după altul, câteva episoade.

Am reuşit să trec de acel moment fizic neplăcut, de revolta organismului şi nu-mi pare rău. Imaginaţia şi creativitatea depăsesc orice aşteptari. Probabil fascinată fiind, răul fizic a trecut pe planul n-şpe, ca mai apoi să dispară complet în indiferenţă. Pur şi simplu, am fost copleşită de minţile celor care au avut ideiile.  Apoi…am văzut …perspectiva. Perspectiva la orice, fără să mai faci niciun efort. E acolo, în faţa ochilor şi nu prin străduinţa memoriei, care uneori te trădează. O lecţie vie, a fiecărei umbre, a fiecărui moment.

Dar muzica…

ps. Aseară am văzut a n-a oară AVATAR şi prima oară 3D. Mult mi-a mai plăcut filmul ăsta şi vizionat normal dar acum mă declar o fană pătimaşă a lui. Atât pentru realizare, cât şi a ideii pe care o transmite!

…mă pregătesc.

Fiecare în felul lui. Şi eu ca responsabilă cu decorarea bradului. Am ales şi-am cules. Vedem ce-o să iasă 😀

– Auziţi, voi când aveţi de gând să mă întrebaţi ce să-mi aducă Moş Crăciun?!
Normal, mă umflă nostalgia şi râsul dar nu mă dau de gol şi întreb cât se poate de serioasă şi cu privirea în altă parte:

– Păi, ce?! Mai e cazul…??

C-o faţă lungă cât o zi de post:

– Mai E!

Nici nu mi-am închipuit altfel…că şi eu, şi noi, îl aşteptăm. Ne pregătim să-l întâmpinăm. 🙂