Un pas înainte

…în gând şi-n fapt.

Habar n-am cum se leagă anumite lucruri. N-am nici cea mai mică idee cum sunt potrivite, dacă sunt potrivite sau pur şi simplu văd doar ceea ce vreau să văd sau cred doar ce vreau să cred. Probabil, niţel din amândouă, fără să-L exclud pe El, fără să mă ignor pe mine.

Gânduri la cafea. Pe terasă. Cu aromă de brad, cu sclipiri de cer. Gânduri amestecate printre arţari şi pini. Apoi, alte gânduri pe care numai eu le ştiam au venit şi mi-au rebătut în poarta minţii. Şi pădurea s-a făcut scut, ca în poveşti. Ea le-a oprit. Şi eu le-am alungat. „Plecaţi de aici! Nu vă mai vreau!” Surprinse, uluite, au dat un pas înapoi. Le-am privit ca pe nişte năluci cum au aşteptat până la înserare. Înfrânte au plecat fără să le mai crească liane, fără să-mi mai pătrundă în suflet. Până şi mie care am trăit momentul mi s-a părut utopie sau şi mai mult, o festă a imaginaţiei. Fie şi aşa, mi-am zis. Am primit Minunea şi-am mulţumit.

Apoi, în prima oră a Noului An am auzit povestea despre naşterea unor cabane. Care nu era deloc o poveste. Acolo, în mijlocul Naturii, totul are rost, toate se leagă, de tot trebuie să ţii cont. Tu eşti parte Ea, Ea e parte din tine.

” Când am început construcţiile, a trebuit să defrişez Pădurea. I-am cerut Iertare şi i-am promis că o voi aduce înapoi. Am construit, acum peste tot sunt puiuţi de brad, de arţar, de pini. Pe unii i-am plantat eu, pe alţii i-a adus Ea. Peste câţiva ani, îmi doresc ca Pădurea să înghită cabanele. Să fie un Tot. Şi mai vreau să construiesc căsuţe în copac. Pentru asta, însă, mă plimb în fiecare dimineaţă şi vorbesc cu copacii. Aştept să aflu care şi unde mă lasă.”

Ascultând, am revăzut Pădurea făcută scut. Am luat-o cu mine.

Şi-am făcut un pas înainte.

 

Pe speaker

…vine zăpada.

Ieri, pe drum, de tocmai mă despărţisem cu mult entuziasm de aglomeraţia din Lidl, pun mâna pe telefon şi sun. O voce demult trezită îmi răspunde pe speaker-ul maşinii. Ne dumirim repede pe unde suntem şi ajungem la concluzia că fiecare dintre noi se afla exact la locul potrivit. Eu hălăduind, alţii la muncă. Da, un oarecare avantaj aveam eu, nu numai pentru că mai bine e să schimbi viteze decât să întorci hârtii de pe birou ci şi pentru simplu fapt că pe mine, mă înjunghia în toate articulaţiile o lene de zile mari. Ori probabil din cauza umidităţii excesive de sezon aveam scurtcircuitaţi neuronii, ori fiindcă îmi era gândul la toate pânzele, pensulele şi culorile tocmai achiziţionate,  cu nici 30 de ore înainte de zgomotoasă noapte, întru petarde şi artificii, şi în calitate de gazdă şi amfitrioană la un loc, am trântit întrebarea cea mai CEA:

– Auzi, mai nene, ce ziceam noi că mâncăm noi de Revelion?!

La întrebarea asta, pusă cu o nonşalanţă dezarmantă, pe rând, semnalul a căzut, omul din microfon a tăcut pentru circa şi ceva secunde. Apoi s-a auzit un : Aooooleu! prelung cât noaptea dintre ani. Omul a tras aer în piept şi vreo două minute mi-a citat din revista gurmandistică. Am ascultat cuminte cu mirarea întâiei dăţi. Cam aşa stăteau lucrurile ieri de dimineaţă când încă era în plan ca la noapte, casa-mi să-mi fie plină şi io mândră gospodină, acţiune programată cu sârg şi miniţios planificată de 3 săptămâni!  Un soi de „Vaaaai, ce bune intenţii avem dar care-s alea?!”

Cu alte planuri măreţe, de re-aspirator, remixaj la mixer, re-fripurizat cuptoristic, am ajuns acasă unde febra artistică m-a cuprins iar io în deplină (in)conştienţă m-am dedat, cu multă pasiune şi totală dăruire, ei. Orice plan de musafiri s-a şters între pensula cu nr. 2 si cea cu nr. 10, iar orice urmă de meniu de Revelion a fost acoperită de vopselele acrylice pe care le foloseam. Desigur, având o încredere totală în potenţialul meu tazmanian pe care l-am vizualizat a se întâmpla, azi, pe 31 decembrie, între orele 12 şi 14 şi care ar fi desăvârşit şi bucătăreala şi curăţenia, ba chiar şi un vopsit, coafat, manichiurizat ultra rapid!

Cum Dumnezeu îi face cuib barzei chioare, aşa are grijă şi de artiştii tardivi şi născuţi mai devreme:

– Fato, ambalează tot, urcaţi-vă în maşină, plecăm la munte! Vilă liberă la deplasare! Dacă nu vine zăpada la noi, să mergem noi la zăpadă!

A fost rândul nostru la tăcere. Eu am vizualizat abandonul curăţeniei, Manolu, probabil rolul de conducător auto în chip şi asemănarea lui Schumacher nelovit de pietricică(să-i dea Ăl de sus sănătate!), printre curbele de la Posada. O explozie de vioiciune şi acorduri s-a resfrânt în tot holul casei.

Exprimarea artistică nu cunoaşte limite, se spune, fiorul creaţiei iar mi-a scos la suprafaţă seninătatea şi duioşia caracteristică că doar ori suntem artişti, ori nu mai suntem:

– Şi, ce ziceai că mâncăm de Revelion?!…

De câţiva ani buni, scurgerea timpului o percep altfel. Momentele sunt momente dar au un obicei: toate trec. Din toate rămâne un singur lucru : amintirea. Revelion?! Ok, numai azi nu-i 2014! Aşa, şi? Vorba unui om de bine care a scris-o pe FB : „Românul adoră să fie naiv. La fiecare sfârşit de an speră că urmează unul fabulos, minunat şi miraculos. Abia aşteaptă săracu’ să se termine ăsta vechi, şi tot de unu de căcat da.”

Aşa că la final de an o să fac o urare simplă :

LA MULŢI ANI, SĂ TRĂIM!

În fiecare zi să avem grijă ce alegem ca să fim!

Aho, aho, copii şi fraţi

Simţiţi o ţâră şi nu vă mai auto- sabotaţi!

La cumpăna dintre ani

…să ne îmbătăm în cuvinte….

epic

Cuvintele alese corect sunt cheia: pot deschide orice inimă şi închide orice gură

Epic, mi-am spus şi aşa cum suntem şi trăim azi, afirmaţia este perfect adevărată. Ne trebuiesc cuvinte. Avem nevoie de cuvinte, ca ele să se rostogolească pe câmpiile vanităţii noastre, să ne desferece din şabloanele pe care le-am trăit şi de care nu ne dezminţim. Vrem să ni se spună ceea ce vrem să auzim. Suntem sclavii propriilor experienţe şi mai ales ale celor nefericite. Prin ele percem lumea şi pe toţi cei din jurul nostru. Ne agăţam de cuvintele oricărei negării promise a repetabilităţii. Filmele mute ale gesturilor, ale faptelor şi-au pierdut semnificaţia, valoarea, însemnătatea în era cuvintelor. Percepem realitate dar fără să mai simţim sau ignorând orice simţire, devenind propriile personaje din Cartea amagirilor dar nu cea scrisă de Cioran ci de noi înşine, însă, în acelaşi ton şi cu aceeaşi umbră tristă a resemnării pe care o denumim cu emfază maturitate.

Cuvintele alese corect sunt cheia: pot deschide orice inimă şi închide orice gură”  îmi sună a „ghidul impostorului”. Deţin în ele calculul rece al raţiunii şi poartă amprenta unui plan de înrobire. Fie el în orice scop şi de orice fel. Înrobit de bună voie, înrobit de nevoie. Într-o veşnică dihotomie a dualităţii noastre. Mai mult, cu ajutorul „cuvintelor alese corect” contestăm tot la fiecare sucitură a vieţii, inclusiv să ne dezicem de noi şi de ceea ce suntem. 

Îmi plac filmele mute şi mai ales cele reale. Îmi plac momentele „surzeniei” în care să aud şi ascult altfel. Iubesc şi am încredere în ochii care vorbesc, mâinile care mângîie, braţele care strâng, inimile care bat la unison a înţelegere. Fără cuvinte. I feel you…

Fiecare secvenţă a vieţii este un film mut dacă ştii să te rupi de sunete, de contexte, dacă ai capacitatea să devii un simplu spectator. Ecranizate în real sau exprimate în scris, vizualizezi. Fie gesturi, fie clipiri, fie un spasm al unui muşchi rebel, fie cuvintele alese neîntâmplător de inimă sau minte, de virgulele, reale sau virtuale, puse gramatical corect dar ascunzând între ele fie explicaţii menite să accentueze, fie să inducă în denaturare, iar simpla succesiune a lor „vorbeşte” de la sine. Atunci toate cuvintele şi gândurile nerostite în vreun fel apar de sub cerneală invizibilă şi devoalează transparenţa, de cele mai multe ori, mult prea fragilă a sufletului. În totală opoziţie cu declaraţiile verbale şi/sau cu înconvoierea  sau suferinţele trupului.

Prea puţini oameni împliniţi, prea mulţi acceptând raţional resemnarea.

În filmul mut a filmului ce tocmai trece, „citesc” perpetua şi ciclica risipire. Reuşim, răzbatem şi ne mândrim cu ceea ce ne-au indus alţii că trebuie şi ne trebuie, că vrem. În sensul lor şi nu al nostru. Opriţi din evoluţia firescului din noi, în vâltoarea evoluţiei de faţade. Înlocuind completarea din noi cu lecţia istorică a banalului, înfrânţi, striviţi de propriile ziduri ale falsei necesităţi. Din ce în ce mai puţin în competiţie cu noi înşine, din ce în ce mai rar pentru Creaţia din noi numită menire.

:)

Crăciunim

…de drag şi cu voioşie!

Crăciunim în familie. Am adunat mamele, ca de obicei. Am pus crătiţele la focuri şi-am luminat bârlogul.
De dragul lor, în casa noastră, ei în jurul meu şi noi în jurul lor.
Cu daruri pregătite sub brad şi cu bucuria de a le dărui.
Cu miros de scorţişoară din plăcinte şi iz de coji de portocale uscate pe calorifere.
Muzică în surdină şi flori la ferestre.

În Ajunul fiecărui an, în urechi o am pe Maria Ciobanu şi în ochii memoriei, un tată fericit şlefuind paharele de cristal…

Sărbători Fericite alături de cei dragi!

Cât mai sunt, cât mai suntem

Şi atât, că ştiţi cum se spune, când ţi-e bine, sunt cuvinte puţine.

Veşti

…şi trăişti…

Undeva de dimineaţă, am aflat. Că suntem în 22. Şi c-au trecut 24 de ani. M-am mirat a mirare că am pierdut şirul dintre 20 şi 24, de la şi de la primele mele năsăbuinţe, mai întâi ca nevastă, mai apoi ca om cu oareşce simţ al conservării.

De cu o zi înainte mi-am arătat nesupunerea. O mâna aprigă şi fermă m-a tras din drumul meu hotărât spre Universitate. N-a fost să fiu acolo, n-a fost să mor. Peste noapte, veştile d-atunci mi-au smucit minţile şi mi-au dat aripile fermităţii. Nicio mână n-ar mai fi putut să mă oprească ci poate doar intoxicaţia cu plumb al acelor vremi. Şi-n ziua ce va să vie, acum 24 de ani, mi-am ridicat mai întâi cotul din strânsoare şi mai apoi pumnul spre cel dintâi. S-a resemnat, şi-a băgat mâinile în buzunare şi tăcut m-a urmat. Ştiam că e acolo doar ca să mă prindă când şi dacă o să mă prăbuşesc. Să mă ducă acasă, să nu mă lase printre morţii nimănui.

24 de ani…mai mult decât am avut atunci. Doar 22. Prea puţini, prea destui. Privesc în urmă şi încă simt teroarea din anumite clipe. Simt răceala patului de armă pus în mâinile mele de cel care mi-a căzut în faţă şi a sudorii ce-mi acoperea faţa de frică, de pericol. Aproape nimic din ceea ce e azi să fie nu e din ce-am gândit c-aş fi vrut să fie….

Tot azi am aflat. Alte veşti. Că la 80 de ani s-a dus. Îl privesc în faţă pe cel dintâi-ul, ştiu ce-a însemnat mama lui pentru el şi spun cuvinte banale. Doar cu ochii îi spun din inimă către o altă înimă. Clipeşte c-a înţeles. Dumnezeu s-o odihnească! îi zic, Sărbători fericite!, îmi răspune. Iar eu chiar nu ştiu ce să răspund în aşa moment şi conjunctură. Dau din cap şi traversez strada.

Primesc, mai apoi, un telefon. Cumva discuţia mă forţează să mă uit p-un calendar. Aşa aflu şi eu, că până la el, la Craciun, mai sunt doar 3 zile şi nicidecum 7 câte erau în timpul minţii mele. Nu, n-am cumpărat mai nimic, n-am făcut deloc. Şi mă trezesc din reverie. Şi plec să iau câte unele. Ajung şi la târgul din faţa Academiei Militare. Dau o tură şi mă opresc aleator la o tarabă. Şorici vreau, zic.

– Avem, avem. Şorici de porc bine crescut, gras şi trufaş, îmi zice. Râde, taie din şorici, îl cântăreşte, îl bagă în pungă şi continuă. 36. Pârlit, nu fiert. Porc sănătos, cum numai la noi se face!

Eu scot banii dar de lângă mine un bărbat o întreabă:

– Şi unde-i porcul „bine crescut, gras şi trufaş. Pârlit, nu fiert. Din ce zonă sunteţi?

– Din Nehoiu. Buzău, răspunde ochioasa cu căciulă de vulpe din poză pe care n-am rezistat să nu i-o fac.

Îi întind amuzată, cei 36 de lei echivalentul a 360 de grame.

 

Nehoiu