…vine zăpada.
Ieri, pe drum, de tocmai mă despărţisem cu mult entuziasm de aglomeraţia din Lidl, pun mâna pe telefon şi sun. O voce demult trezită îmi răspunde pe speaker-ul maşinii. Ne dumirim repede pe unde suntem şi ajungem la concluzia că fiecare dintre noi se afla exact la locul potrivit. Eu hălăduind, alţii la muncă. Da, un oarecare avantaj aveam eu, nu numai pentru că mai bine e să schimbi viteze decât să întorci hârtii de pe birou ci şi pentru simplu fapt că pe mine, mă înjunghia în toate articulaţiile o lene de zile mari. Ori probabil din cauza umidităţii excesive de sezon aveam scurtcircuitaţi neuronii, ori fiindcă îmi era gândul la toate pânzele, pensulele şi culorile tocmai achiziţionate, cu nici 30 de ore înainte de zgomotoasă noapte, întru petarde şi artificii, şi în calitate de gazdă şi amfitrioană la un loc, am trântit întrebarea cea mai CEA:
– Auzi, mai nene, ce ziceam noi că mâncăm noi de Revelion?!
La întrebarea asta, pusă cu o nonşalanţă dezarmantă, pe rând, semnalul a căzut, omul din microfon a tăcut pentru circa şi ceva secunde. Apoi s-a auzit un : Aooooleu! prelung cât noaptea dintre ani. Omul a tras aer în piept şi vreo două minute mi-a citat din revista gurmandistică. Am ascultat cuminte cu mirarea întâiei dăţi. Cam aşa stăteau lucrurile ieri de dimineaţă când încă era în plan ca la noapte, casa-mi să-mi fie plină şi io mândră gospodină, acţiune programată cu sârg şi miniţios planificată de 3 săptămâni! Un soi de „Vaaaai, ce bune intenţii avem dar care-s alea?!”
Cu alte planuri măreţe, de re-aspirator, remixaj la mixer, re-fripurizat cuptoristic, am ajuns acasă unde febra artistică m-a cuprins iar io în deplină (in)conştienţă m-am dedat, cu multă pasiune şi totală dăruire, ei. Orice plan de musafiri s-a şters între pensula cu nr. 2 si cea cu nr. 10, iar orice urmă de meniu de Revelion a fost acoperită de vopselele acrylice pe care le foloseam. Desigur, având o încredere totală în potenţialul meu tazmanian pe care l-am vizualizat a se întâmpla, azi, pe 31 decembrie, între orele 12 şi 14 şi care ar fi desăvârşit şi bucătăreala şi curăţenia, ba chiar şi un vopsit, coafat, manichiurizat ultra rapid!
Cum Dumnezeu îi face cuib barzei chioare, aşa are grijă şi de artiştii tardivi şi născuţi mai devreme:
– Fato, ambalează tot, urcaţi-vă în maşină, plecăm la munte! Vilă liberă la deplasare! Dacă nu vine zăpada la noi, să mergem noi la zăpadă!
A fost rândul nostru la tăcere. Eu am vizualizat abandonul curăţeniei, Manolu, probabil rolul de conducător auto în chip şi asemănarea lui Schumacher nelovit de pietricică(să-i dea Ăl de sus sănătate!), printre curbele de la Posada. O explozie de vioiciune şi acorduri s-a resfrânt în tot holul casei.
Exprimarea artistică nu cunoaşte limite, se spune, fiorul creaţiei iar mi-a scos la suprafaţă seninătatea şi duioşia caracteristică că doar ori suntem artişti, ori nu mai suntem:
– Şi, ce ziceai că mâncăm de Revelion?!…
De câţiva ani buni, scurgerea timpului o percep altfel. Momentele sunt momente dar au un obicei: toate trec. Din toate rămâne un singur lucru : amintirea. Revelion?! Ok, numai azi nu-i 2014! Aşa, şi? Vorba unui om de bine care a scris-o pe FB : „Românul adoră să fie naiv. La fiecare sfârşit de an speră că urmează unul fabulos, minunat şi miraculos. Abia aşteaptă săracu’ să se termine ăsta vechi, şi tot de unu de căcat da.”
Aşa că la final de an o să fac o urare simplă :
LA MULŢI ANI, SĂ TRĂIM!
În fiecare zi să avem grijă ce alegem ca să fim!
Aho, aho, copii şi fraţi
Simţiţi o ţâră şi nu vă mai auto- sabotaţi!
