…sau cum se alege praful de toate!

Primesc un mail. De la niste unii care ma anuntau ca un anumit standard s-a schimbat. Il stiam. Foarte tehnic, cu cerinte clare pentru un anumit domeniu. Strict. Fiecare caracteristica luata in parte pentru fiecare produs al unei grupei de produse. Adica ori e valoare aia(sau in marja stabilita) ori, multumim, mai incercati o data! Un standard stufos de 876 de pagini. Da, da, exact! Specializat, bine documentat, bine divizat, cu norme clare de acceptabilitate pentru fiecare produs in parte.

Imi atrage atentia o mica propozitie de la final. Standardul de dinainte se anuleaza.

Cumva, m-a nedumerit. A modifica e una, a anula e altceva.

Si-aveam sa ma luminez repede. Deschid standardul cel nou. 56 de pagini…Cum naiba?!?!? De la 800 la 50…? Nici 10%…

Ma gandesc simplu si total neserios, ca de 50 de pagini ar fi avut nevoie doar ca sa insire titlurile din celelalte 750 de pagini care nu mai existau. Deschid…si gluma mea se dovedeste o realitate. Asta si erau. Nume de subansamble si caracteristici. Dar fara nicio valoare masurabila standardizata…Ca sa elimini 750 de pagini de date tehnice standardizate inseamna ca interesul economic e atat de mare incat nimic altceva nu mai conteaza. Nimeni si nimic. Naiba stie de ce-mi vin, din ce in ce mai des, ganduri de duca…insa, o asemenea nerozie, e o motivatie cat se poate de serioasa.

Ca sa explic cum sta treaba, mi-a venit in minte o carte de bucate. Sanda Marin, de exemplu. In care, la fiecare fel de mancare, ti se spun/dau 4 elemente importante pentru ca sa-ti iasa aceea mancare si daca le respecti si de fiecare data, la fel: cum se numeste, de ce ingrediente ai nevoie, care sunt cantitatile necesare si cum se face pas cu pas.

Ei acum, gandeste-te ca deschizi o carte de bucate si citesti asa:

Ciorba de carne:

Ai nevoie de legume, carne si mirodenii. Se cumpara, se curata, se spala, se pune la fiert. E gata, sa ti-o bagi pe gat cu lopata!

Restul e lasat la aprecierea bucatarului mai mult sau mai putin avizat. Nu-ti place? Cata alta masa si bucatareasa! Pai, o fi bine?!?!

Revenind la standardul meu, mi-au crescut cativa peri albi brusc si dintr-o data! Ca ala nu se refera la o ciorba din care sa manance(daca vor! ) 3 rataciti, ci se refera la produse de larga circulatie, pentru milioane de oameni, cu responsabilitate asupra sigurantei lor…Ca urmare scapa cine poate…daca (mai)poate…

…cel de pe Fiatel.

Trafic. Mult trafic. Pasagerul din dreapta imi atrage atentia. Imi arunc ochii si dau si eu de Bocancel. Mititel. Ne amuzam, facem si-o poza. Doua.

Sunt contrariata. De numele firmei si de restul de activitati. Ca se potrivesc ca nuca in perete. Apoi…remarc. Niciun numar de telefon. Nicio adresa. Nimic. Doar botoselul ala rosu. Cu talpa verde si siret albastru.

Or fi vrut sa-l faca pe  Bocancel de ras ?! 😀

… mai am inca in minte prostia ta…

Cazul 1, traiasca-mi nebunu’!

Pe langa linia melodica a refrenului pe care l-am avut in minte, niste intamplari recente, din colturi diferite dar cu aceeasi esenta, mi-au creat imaginea placii zgariate de patefon la care acul nu mai reuseste sa redea intreaga melodie, ci doar, tot ascultand micul fragment in mod scaitor si dezarmant, face ca melodia insasi sa dispara. In astfel de cazuri, ori muti bratul pickup-ului si implicit acul pe un sant intreg, ori, schimbi discul si pui unul nou. Cumva santul ala scrijelit pe placa de vinilin il regasim la cate unii, la un moment dat, provocat de o revarsare a prostiei in cutia craniana (incitata de diversi factori sau intamplari).

Visandu-se tenori in melodia vietii lor, printr-un dar bovin s-un suflet sangvin, intra in bucla naravului. Rezultatul este de fiecare data acelasi: nesatisfacator. Un soi de incordat muschii inutil si imbecil, motivati de resurse pe care le viseaza/inchipuie/declara ca le au dar de care nu dispun, aceste exemplare se autoantameaza in santul/canalul comportamental perdant-repetitiv.

Pai bine, mai, „te cunosc de undeva „, daca mataluta bagi aceleasi cerinte ca preferinte, te procesezi cu aceeasi materie prima( ca altul ma-ta, cu cratima, nu mai face), tu speri ca ce iese sa fie diferit de ce altadata aprig ai trait?!?!

Azi, te-am privit in ochi
Ptiu, ca te deochi!
Vad ca nu te dezici
Tot din rahat vrei sa faci bici!
Cand te tagadui pe tine
Tu vrei sa-ti fie bine?!

Cazul 2, ca mai sunt si altii in zavoi!

Trecand astazi printr-o situatie, m-a umflat rasul. Si rau. Cu sughituri si lacrimi. Mi-a fost foarte greu sa ma abtin la fata locului. Ca noi oamenii, in general, nu ne dezicem. Mai ales de fudulie.

Asteptam o rezolutie pe un act. Una simpla, formata din 3 cuvinte si-o virgula. Dar, n-a fost asa sa fie! M-am trezit c-o pologhie de 3 randuri pe hartie! De ce sa fie simplu, cand poate fi complicat?! De ce sa se ia decizii clare cand pot sa fie ambigue?! Si de ce sa fie inteligente cand pot fi proaste?! Si poate, nici asta n-ar fi fost de speriat daca alea 3 randuri nu ar fi fost taman bune de interpretat!  Din emfaza scrisa si semnata, a rezultat un ordin, la fel de scris si de semnat/asumat, de a infaptui o ilegalitate. Si, m-am ras. Cum spuneam, cu lacrimi.

Pentru ca :

Vrem sa fim maturi, in 100o de vorbe ineficace
Ca ne place, ne place, ne place, place, place.
Foaie verde ca-s teribil 
Nah, c-o dau in incredibil!

…una ne-ntelegem…

Fiindca mi se facuse dor de o cafea si-o vorba c-o amica, stabilesc cu ea intr-o dimineata, ora de intalnire si unde mergem.

– Ne vedem la 5 la CEC-ul mare, ii zic ca o ultima confirmare.

– Aha, imi raspunde prompt si sigur.

Peste zi, cum-necum raman fara de masina ceea ce ma afecta doar pe jumatate. La dus spre locul de intalnire ma descurcam cu un taxi, la intors spre casa, ma pescuia cineva. Ma iau cu treaba, mai intervin cate unele, mai stabilesc niste intalniri peste niste zile, mai pun la ordine si punct pe altele, la ora 4 si jumatate, ma suna portarul si-mi zice ca-i taxiul ca floarea in glastra poarta.

Drumul, ca orice drum in Bucuresti la orele sfarsitului de program, aglomerat, sfidator de taraitor de abia rezist pe cheiul garlei sa nu cobor in dreptul podului pietonal s-o iau per pedes. Ceea ce insa se intampla totusi la podul Operetei. Ii platesc aluia cursa si ma tuscai din masina pe plin pod, facut movila de masini. Urc dealul si ma sadesc de buna voie in fata CEC-ului. Si, stau. Stau. Stau. Vreo juma de ceas. Bag mana dupa telefonul mobil, si cum cautam eu in geanta ca-n sacul lui Mos Craciun, o imagine a unui telefon uitat la incarcat in birou, mi se perinda prin fata ochilor.

Si stau vreo ora cand si ultimul gand de intarziere din cauza de trafic imi fuge din cap. Cum abia peste o alta ora ar fi trebuit sa vina masina dupa mine, imi fac socoteala, ca pana atunci, ajung de doua ori acasa. Opresc un taxi si am noroc ca intr-un amarat de sfert de ceas sa bag si cheia in poarta. De pe celalalt telefon, mai intai,  ma apuc si il sun, sa contramandez,  pe cel ce trebuia sa ma ia din plin centru si apoi, apelez amica:

Nici n-apuca bine telefonul sa faca apelul ca de dincolo de wireless aud o voce plina de bulbuci:

– Unde esti?!  Ca te astept in strada de mi s-au intarit si firele de la ciorap!!

– Pai…dau sa zic si io ceva dar, cum sa opresti fluviul de vorbe?!?!

– Pai da, ca ma si invoisem de la servici ca sa ajung la timp si stau aici ca proasta, nici macar un telefon nu mi-ai dat! Si-a mai si venit unul vazand ca-s ca toanta la intalnire si mi-a tras unul clapa, de  mi-a propus diverse si indecente si…

Si, si n-am mai auzit-o ca daca n-o puteam opri cu vorba, i-am pus stop cu tasta. Las sa treaca juma de minut cat sa realizeze ca vorbeste singura.

Sun iarasi. Intre timp, o oarecare banuiala mi-a lastarit in minte cum ca doua vorbim si una ne-ntelegem! De data asta n-apuca ea sa zica nimic.

– Si unde zici ca ma astepti?!

– Pai, cum unde?! Unde parchezi tu de obicei, la agentia CFR, ca doar tu vii cu masina!