…ميخائيل

Deja se (cam)stie. De cativa ani, de cand scriu pe blog. De 3 x sarbatorim in casa. Sa-mi traiasca!

Stiu cum s-a ales fiica mea cu prenumele ei, stiu cum s-a ales Manolu cu al lui.

Ce n-am povestit nicicand e cum m-am ales eu cu acest  prenume. De staruinta bunicii mele de a ma numi si Mihaela. Cand, timp de o saptamana am plecat si tot de atatea ori m-am intors, cand dincolo de orice speranta, ma incapatanam sa fiu.

Intre Viata si Moarte, atunci si altadata. E greu sa descriu si sa spun(recunosc) ce-a insemnat si inseamna asta pentru mine. Ce-am invatat de la Viata, ce-am invatat de la Moarte. Parte din ele, le-a scris Diana. Parte din ele, o sa le scriu. Si, pentru ca am pus si o paranteza ea se refera la ce uit uneori sau la ceea ce nu vreau sa „stiu”.

Ca amandoua se imbina, la extreme, ca se regasesc si se completeaza, in real. Si, ca o intregire, nascuta intr-o zodie de Foc. Si de Para. Ca, celor din jur, nu le deloc usor. Dimpotriva. Le-a fost si le este greu, insa, Bine.

Probabil, cum nimic nu-i intamplator, asa trebuia sa fie sa fiu.

Azi a fost o zi a telefoanelor, a sms-urilor. Incadrate dupa natura lor. Surprinzatoare, prietenesti, legitime, protocolare, firesti sau care tin de destin. Indiferent din ce categorie au facut parte, pentru gandul si timpul acordat, multumesc!

In seara asta, insa, un baiat simpatic, ne-a sunat la poarta. Multumim L&I&C!

…cu Vanilie

In seara asta i-am rasfoit blogul. Si-am ales multe. Si mi-au placut multe. Si s-a facut tarziu. Si-o sa mai citesc si maine. Pentru ca multe d-acolo sunt trairi si ganduri asemanatoare. Pentru ca …le-a scris.
Diana, insa, nu mai e. Cum, de ce, in ce fel…chiar nu mai are importanta. Textul asta de mai jos, cred ca spune destule, sau poate mi le inchipui eu.

Era tanara, era frumoasa, avea o viata inainte.

… de fum si alte jaluzele.

Planificare. Realizare. Cincinale. Productie la ha. La IHA-HA-HA! Le-am trait. Daca am facut scoala in jaluzelele comunismului …cum sa ma impiedic de perdelele de fum ale capitalismului ?!…Ba dimpotriva…le mai si folosim cu succes! 😀

Vizita ISU. Cu tot tacamul inclusiv cu vestita simulare de cutremur. Exact la fel si prefect intocmai dupa procedura genaralizata. Nici noi n-am fost mai cu mot asa ca am servit rahatul placinta cu spor si voie buna maxima seriozitate. Ca peste tot, unul mai fraier responsabil trebuie sa existe pe post de acarul Paun coordonator. Si, este si la noi. Spre marele meu noroc, am beneficiat la timp de lectia servita de nasu’ care e atat de  macabra ca nu poti decat sa razi. Asa ca, la astfel de simulari, nu hohotesc ca nu-i frumos si nici dl colonel nu apreciaza sa-i iau in derizoriu nobila  lui profesiune si nici haosul starnit nu n-ar ajuta sa plece mai repede dar nici pot lua in serios intreaga prefacatorie.  Ceea ce nu se aplica si coordonatorului nostru drag. De cu o zi inainte, a intrat in vrie. Cu palpitatii. Aproape de culoarea rosie, in prag de infarct. Adica …daca nu iese bine?! (*primul cartonas galben)

Sta cu ochii in n-spe hartii, irascibil si profund tulburat, incerc sa-l scot din caldare prin diverse bancuri si glume, nika! (* al doilea cartonas galben). Il ademenesc la o tigara, ma ia cu un ton nesimulat de dezastru profesional:

– Tu nu stii ca nu e de joaca! (* al treilea cartonas binemeritat si rosu! )

Cum spunea cineva de dimineata: Mai, mai, nici sa ne facem ca facem nu mai stim! Adica, am ajuns sa avem perdea de fum pe ochi/creier si nu mai stim sa facem diferenta dintre real si ireal?!

Ca dialog, nu mi-ar ajunge 10 pagini de format A4 de redactat. Asa ca recurg la varianta redusa.

Cum adica….daca nu iese bine?! Sa iasa simularea bine stransi si vorbind vorbe intr-o sala de sedinte?! Si-o sala de sedinte intr-o cladire neconsolidata dar cu ditamai bulina rosie?!

Noi suntem dusi cu capul, parol! Simularile astea au rol stric psihologic, pe-o parte sa ne obisnuim cu moartea calamitatea si, pe alta, sa activeze oaresce spirit umanitar. Ori ca sa se activeze, nu procedurile stiute ca la carte sunt cele care sapa dupa omenie si datorie ci unele psihice, morale la care trebuie sa se ajunga in fiinta umana iar ca el ( spiritul umanitar) sa fie pus in practica trebuie sa fie indeplinite cumulativ mai multe conditii:

– sa fii scapat

– sa n-aiba familie adica sa NU se gandeasca la ma-sa, fii-su/fii-sa, nevasta-sa/barba-su sau orice alta ruda

– sa nu ramana tamp cu privirea in pustiu de ceea ce vede in jur

– sa nu i sa faca rau la rosu si praf de caramida

– sa mai gaseasca intre daramaturi cutia de cruce rosie sau orice altceva care sa ajute

– sa se priceapa sa panseze o rana, sa scoata un ranit etc

– sa fie fortos/a sa ridice bucati de blocuri de caramizi

–  sa aiba prezenta de spirit si cred ca mai pot continua si cu alte conditionari gen (gaze, apa, electricitate, etc!).

Deci ce vreau sa spun e simplu : in primele momente spre ore TOTI care mai scapa isi verifica neamurile! Putem sa ne dam acum si cu fundu’ de pamant cum ca BATMAN, BATMAN dar nu e asa deloc!! E omenesc, e firesc ca odata ce suntem in viata sa ne indreptam atentia si pasii si gandurile spre cei apropiati noua! Sa ne asiguram ca si ei au scapat, ca n-au facut crize de panica si urla in pustiu!

Ca dupa aia…ne putem alatura altora intru salvare, asta-i altceva! Dar n-are NICIO legatura cu simularea in sine! Nici macar n-o sa opreasca cumva sau cineva exodul pe scarile institutiei!! Frica cu bolta o sa stropeasca toate simularile din lume!

– Da, mah, da, chiar este o joaca! Si cel mai simplu argument este ca va inchipuiti ca puteti previziona amploarea Naturii!…si faceti din natura umana un tipar…Ia de aici, programul simplificat pentru maine si nu te mai da de ceasul mortii:

Si iesi, draq, la o tigara!

…este preţul pe care viaţa îl pretinde pentru a îngădui pacea. Amelia Earhart

Zile trecute m-am intalnit, in piata, cu prima bona a copilului meu. Am vazut-o de suficient de departe dar insuficient timp si spatiu ca sa o pot evita. Cu cat se apropia de mine, cu ochii pe tarabe, cu atat mi se infiora carnea pe mine. Am sperat ca n-o sa-si ridice ochii dintre verdeturi si o sa trecem, una pe langa alta, fara sa ne fi vazut. N-a fost sa fie. Ochii i s-au ingustat, o tresarire nervoasa si tremurul coltului drept al gurii, mi-au spus tot. Conversatia a fost scurta, brutal intrerupta la un moment dat, printr-un gest simplu. Mana dreapta mi-am facut-o stop sub pretextul lipsei de timp. Mi-am fluturat aceeasi mana in semn de La revedere.

Povestea cu ea nu-i deloc simpla iar azi, cand imi insir cuvintele, toate „de ce-urile” si-au gasit raspuns. O mare lectie de viata pe care a trebuit s-o invat si pe pielea copilului meu. Din fericire, repercusiunile negative au fost inlaturate in timp, cu tenacitate. Aveam nevoie de pace, asa cum spunea Amelia , am obtinut-o chit ca a trebuit sa trec prin foc.

Imi fusese vecina, bona. Nu prietena, nu amica de cafea. O vecina la a carei usa puteai sa suni. Saritoare, hotarata, mamoasa. Cu un singur copil, bine crescut, politicos si bun la scoala, o fata de 15 ani cand a mea avea 5. Eu aveam nevoie de cineva in care sa am incredere si pe mainile caruia sa-mi las odorul, ea si familia ei aveau nevoie de venituri. Colaborarea a durat 1 an si jumatate impestritata cu o serie de conflicte. Finalul a fost cu foc de artificii. In substratul cel mai ascuns al fiintei bonei era cuibarita esenta raului. Minciuna, lasitate, rautatea. In bona mea, esenta raului isi avea radacinile in lasitate si curgea prin albia minciunii. O meschina nefericita, cu gura mare(doar) era acel factor psihologic de indemn, de imboldire  in a rezolva situatii(chiar si cele care nu erau relevante pentru ea) determinandu-i -prin activarea urii, a dispretului, a rautatii – pe ceilalti sa actioneze. Se folosise de copilul meu pentru a-si rezolva frustrarile ei. Curajul bonei se termina odata cu ultimul sunet al cuvantului rostit. Ceea ce ea n-a putut, nu putea, a modelat in fiica mea.

Mi-au trebuit 6 luni sa stau acasa si sa imi aduc copilul inapoi la matca. S-o dezbar de proasta meteahna a minciunii. Asa cum bem, cu nesat, paharul de apa cand ne e sete, tot cu atata aviditate copilul meu rostea minciuna. Si tot in acest timp a trebuit sa-i scot din sange, fiicei mele, agresivitatea fie ea verbala, fie ea fizica. Nu mi-a fost usor, au fost chiar momente in care mi-a fost frica. O frica cumplita ca n-am sa reusesc, ca va trebui sa ma obisnuiesc cu cititul printre randuri, ca ma voi insoti cu o continua nesiguranta. Spaima oricarui parinte sa stie ca nu poate avea incredere in propriul copil.

In astea 6 luni am invatat, cat altii intr-o viata, despre minciuna. Despre cusaturile cu ata alba vizibile dar mai ales cele ascunse. Pe care a trebuit sa le descos fir cu fir, pana la ADN-ul aproape modificat. Sa inteleg mecanismele minciunii, sa inteleg motivatia minciunii. Sa despart fabulatia de frica, de rusine. Misterul de joaca. Manipularea de dorinta de afirmare.

Toata aceasta experienta, in aparenta negativa, nu numai ca s-a dovedit a fi benefica in legatura mama-fiica apropiindu-ne considerabil, ci si in experienta mea cu restul lumii dibuind la timp, de cele mai multe ori,  intre ce vocale se afla minciuna, dupa ce consoane incepe adevarul si intreaga propozitia, morfologia celei/celui ce-o rosteste, unde e prostie si  unde salasluieste raul.

Dincolo de experienta in sine, a anilor care au trecut de atunci, inca ma frapeaza cat de usor oamenii abandoneaza curajul si odata cu el pe sine. Cat de lesne le e sa se ascunda, de greutati sau neputinte, in spatele unei motivatii morale(?), mintindu-se pana si pe ei insusi, transformandu-se in ceea ce nu si-au dorit sa fie, tesand, in obscuritatea lasciva a fricii, un cocon al neputintei. Stransoarea coconului nu le mai ingaduie sa-si deschida larg aripile si sa zboare spre implinirea reala a propriile vise. Daca in cugetul lor launtric nu se mai iubesc in sine, atunci, pentru ei, e prea târziu ca mai fie cine ai fi putut sa fie.