Autor Arhive: Ana

Isprava

de

…si deprinderi lumesti.

Plec intr-o zi, la o firma, de prin sudul tarii. Privata, stalp si stapanire fiind o cucoana apriga dar de treaba si cu nu prea multe fite si maimute la cap. Trebuia sa haladui la ea in curte vreo 2 zile. In prima zi, treaba s-a sfarsit aproape de lasarea intunericului, vara fiind. Mai ramaseseram in locatie, eu, Haralambie- omul de incredere al patroanei si patroana. Toti 3 in fata unui vraf de acte si dosare. Obositi si lihniti de foame am consimtit sa lasam si pentru ziua urmatoare, ce mai era de facut. 

– Te duci cu omul la restaurant, ia de aici 300 de lei ca asta-i bugetul, si va omeniti si voi. Mah, Haralabie, sa nu uiti mah, sa-mi aduci factura, ai auzit?! o aud si eu pe patroana chit ca eram dincolo de usa.

Haralambie ma duse la un restaurant oarecare. Bani aveam, foame aveam, sete si d-aia, obositi eram. Mancam fiecare cate un fel, cu salati si paine, dregem pe gat sa nu se strice 50 de vodca si aia de doua ori, ne trage linie la restaurant la 139 de lei.

Numa’ ca-l vad pe Harlambie ca face semn sa plece ospataritei dupa care se apropie de urechea mea si cu naduf zice:

– Dooom”nu inginer, nu pot, bre! Trebuie sa ma consumam ceva! Nu am cheltuit nici jumate din bani!

– Mai nene, ma trezesc si eu vorbind ca omul, daca ne-a ajuns, care-i problema?! Duci banii inapoi maine dimineata si gata!

Atata mi-a fost ca lui Haralambie i-au iesit ochii din orbite si cu glas sacadat de emotia maniei, replica:

– Io daca-i duc banii inapoi patroanei, imi cad mainile dooom’nu inginer! Mi se usuca ca vrejurile, am doi copii de crescut! Nu pot sa fac una ca asta nici daca ma tai aici, in restaurant!

Si Haralambie, s-a descurcat. A cheltuit pana la ultimul banut. Mi-a adus mie o punga cu bomboane, vreo 5 cutii, si-a luat el 3 si cate o sticla mica de vodca la fiecare.

A doua zi, aceeasi poveste. Seara, patrona a mai cotizat cu inca 300 de lei.

In fata restaurantului, inainte de intrare, Haralambie se intorce si-mi zice:

– Dupa isprava de ieri, l-am chemat si pe nunul meu. Sa bea si gura lui un coniac, ca asta nu-i bautor, ca noi, de vodca.

Eu mi-am comandat la fel ca in seara de dinainte. Nanasul, nu. Doar coniac. 1, 2…5. Haralambie atent sa nu depaseasca cota ii zice ospataritei sa-i spuie socoteala. 320. Si s-a albit Haralambie.

Se uitara pe ce-au consumat si nu mica i-a fost mirarea lui Haralambie cand a vazut ca nanasul numai de al mai scump coniac comandase, si, fara se se mai incurce direct cate 100!

Nanasul, ca sa fie clar si scos din calcul, zice:

– Finule, io am venit invitat, io n-am un ban la mine! Nu stiu, nu ma intereseaza! s-a ridicat de la masa si dus pe 3 carari fuse.

PS.Povestirea-i dintr-o alta gura si-a altuia intamplare. M-am ras cu lacrimi si sper c-am reusit s-o redau in toata splendoarea ei.

Neputinta

de

…cea mai grea corvoada.

Dupa ani si ani de citit, de facut analize si tras concluzii, de elaborat tematici, suporturi de curs si predat ore in sir si saptamani fara numar, mi-e relativ facil sa vad esentialul. Repede. Si asa a fost si acum o saptamana cand am participat la o conferinta, unde am inteles de ce sunt suparati unii. Pe buna dreptate. Sa vrei sa faci treaba, sa ai cu ce, sa ai cu cine si sa vina niste neica nimeni care pe langa o gramada de piedici, sa ia masuri sa te „omoare”. In interesul altora straini de tara si de neam, in interesul lor propriu de grup.

Si, cum in mine mai clocoteste inca un sange, am plecat de la aceea conferinta, furioasa. Am parat tot tumultul launtric cu o fals calm spre ironie zambareata, ba chiar am si gresit si drumul prea putin cu gandul la traseu. Poate ceea ce mi-a sters local si pe moment tot zbuciumul a fost faptul ca Anca a fost de acord sa ducem toata mancarea ramasa de la conferinta, la un centru de plasament copii. Nu mi-a trecut insa si nici nu avea cum…

Mecanismele economice, aceste parghii cu varf de lance, impung. Pana la sangerare! Pana cand viata industriei noastre se scurge pana la urma picatura…Din nestiinta, din impasibilitate, din lipsa de putere…nu ne putem opune sau, daca o facem. se gasesc metode ” de adormire”, poate trece, poate se uita, poate…nu ti-e bine …

Aseara, intr-o conversatie, ne-am dedat la subiecte delicate care mi-au dat apa la moara amintirilor. Partenerii de discutie fiind in aceeasi situatie paradoxala cu cei de la conferinta. La finalul discutiei am ajuns la concluzia ca daca stii anumite chestiuni – de esenta, grave- dar nu te poti folosi de ele sau nu le poti utiliza din diverse considerente(legalitate, putere, etc), ele se se intorc impotriva ta. Te rod pe dinauntru. Neputina e un acid coroziv care-ti mananca din suflet. Si nu la toate te poti resemna!  Iti fac rau mai ales ca lucrurile din jurul tau incepi sa le vezi prin alte prisme si intelegi ca bunavointa nu exista si ca gasca celor care tradeaza e una atat de compacta si bine pazita ca nu poti sa faci absolut nimic. Totul e o iluzie.

Pe chestia asta mi-am mai pus  inca 300 de zaibar.

Poate uit, poate ma ia capul…poate mi se pare…

2 spre 3

de

..centimetri de zapada,
Ramase trenul in camp, de parada!

Vremea delegatiilor incep iarna, asa imi e destinat in ultimii ani. Cum nu ma pot pune de-a curmezisul si nici de parapet, n-am incotro si-mi iau bagajelul la spinare. Asta dupa imi exprim bucuria gatind, facand curatenie, bagaj si alte operatiuni casnice care, cu o seara spre dimineata  inainte ca sa las lucurile bine dramuite si asezate, sunt musai si de netaguit facute.

Si ce satisfactie mai mare pot sa am, cand, terminand mancarea, asa pe la 10-11 noaptea, ceilalti isi exprima si alte cerinte gastronomice, de preferinta si total intamplatoare, din cele care se agata ca scaiul cu mirosul de parul proaspat spalat?! Chiftele, de exemplu. Si ca sa fie  bine ca sa nu fie rau, a doua zi ninsoarea e in toi si eu plec prin zavoi cand inca nici soarele nu s-a trezit si nici pamantul dezmortit!

Cu trenul n-aveam de parcurs decat 180 de amarati si-n ses de kilometri, in numai aproape 4 ore, care s-au dovedit 5. Una am petrecut-o la 20 de km de Pitesti. Unde ne-am oprit rugandu-ne tanguit de semnalul rosu sa-l vedem clipind! Ei, as! Cu nici cu 2 spre 3 cm de zapada care nici la sina nu ajungeau, ramaseram acolo! Dupa juma de ceas, apare un diesel care descarca 4 amarati garboviti si obositi cu mainile pline de utilaje grele : maturi. Si se apuca de treaba la fel de voiosi ca si mecanicul de pe Sagetica care zambea tamp la fiecare injuratura trainica si plina de naduf a calatorilor. Se desteleneste una bucata macaz, maturat si vanturat precum covorul pe batator de sarbatori. In sfarsit, semnalul palpaie, un strigat de victorie rasuna din vagon. Si aplauze ca la o aterizare reusita…Mecanicul imi sopteste : Doamna, acum de intrat intraram sa vedem daca si iesim…

Iesim cu ajutorul Domnului, de un alt ajutor al intretinerii nu era nicio urma! Ajungem si la destinatie cu ora depasita si iarasi multumesc Domnului, ca nu avusei traseul mai lung.

Si ninge…si ninge…si ninge…si sa vedem cat si cum oi ajunge acasa…

O intrebare as avea, nu ca ar fi cazul si as fi nelinistita dar oare exista vreun numar de telefon de unde sa comand un tanc?! 😀

Şi viaţa-i grea

de

…şi lumea-i rea…

Şi te-ai uitat lung în verdele ochilor mei.
Şi-n ochii tăi albaştrii sticlea atâta frică…!

 

↓←←←←←←←←←←←←←←←←←←

ou →vierme→pupă inactivă → fluture ↑

Teoretic asta e transformarea  mult prea cunoscută a viermilor de mătase. Teoretic în Natura. Şi Aer. Afară. Dar fluturii din stomac? Oare toţi reuşesc să-şi ia zborul la timp, cât să nu depună ouăle în trupurile arse de vâltoare?!

Mă încântă începuturile. Legea vieţii, iubirea, care ne  învăluie cu speranţă şi dăruire.“Sentimentul de a fi iubit foarte mult de cineva îţi dă putere; să iubeşti foarte mult pe cineva îţi dă curaj”, spunea  Lao-Tzu. Şi dacă reciprocitatea există atunci iubirea construieşte relaţia cu durabilitate şi fără de aşteptări, tot atât de natural ca şi revărsarea  fluviului în ocean sau mare.

Piticul îmi stă cu clopoţelul în mână. Şi sună prelung, cu disperare.

Adeseori când aud expresia „fluturi în  stomac”, după ce privesc personajele, nu-mi sună deloc a bine. Şi nici a speranţă. Si cu atat mai puţin, a iubire. Probabil am văzut sau am trecut prin destule cât să citesc repede că unde exista trufie şi duplicitate îmbrăcate în poleiala falsei modestii, dragostea şi iubirea n-au cum să mai aibă loc în cazul în care ar putea să existe. Că într-o relaţie, duioşia şi candoarea ar trebui sa ţi se reverse în inimă şi să se împletescă cu bucuria de a fi lângă celalaltă jumătate şi nu mistuind-o întru propriile nevoi, de orgoliu, de vanitate, fizice, financiare sau locative.

Că iubirea nu e ceea ce e scris în cărţile dulcege. Şi Frumosul Făt Frumos nu vine să salveze Prinţesa ci să se salveze doar pe sine. De lumea rea, de viaţa grea. Fiindcă totu-i împotrivă şi lumea e invidioasă pe cocoşul care plin de îngâmfare şi emfază calcă dispreţuitor praful din uliţă. Ca el, Făt Frumos, n-o să construiască trainic nimic cu nimeni, prea speriat de teama de a fi descoperit, de a fi el însuşi sau, după caz, şi chinuit de un complex Oedipian oprit undeva din evoluţie. În viziunea sa existenţială, consideră că a-şi pune sufletul pe tavă în faţa  unei femei este inacceptabil asemuind acest fapt, cu primejdia de a fi el însuşi devorat. Şi-atunci, domină. Persuasiv şi slinos, împletind prea puţinele fapte şi mult mai multele vorbe după bunul plac, motivat doar de propriul profit şi avantaj.

Unde Prinţesa e ca porţelanul de pe raft, gata la prima crăpătură să fie înlocuită cu altă statuetă încă de mult ochită în altă vitrină, o simpla cucerire, o monedă de schimb, o sursa de profit. Niciodată egală, mereu credulă, câteodată frizând cu prostia şi neapărat supusă, că altfel îi zboară Făt Frumosul porumbel.  Curând, pe negândite, o metamorfoză are loc. Făt Frumos nu mai dăruişte iubire, el pretinde a fi răsplătit pentru favoarea de a fi ales-o pe ea Prinţesa şi nu pe o alta, sugerându-i în acelaşi timp de cât este de râvnit şi adorat. Astfel, fără nici un alt angajament sau promisiune, simpla prezenţă fizică alături de ea devine singura certitudine a Prinţesei. Măcinată de nesiguranţa viitorului, cu toate că intuieşte minciuna şi falsitatea, Prinţesa vrea să creadă în poveste. Uneori, atât de înverşunată, că îi cresc gheare cu care se ţine de plăsmuire, zgârîind orice şi pe oricine mai puţin pe Frumosul Făt Frumos pe care-l crede neîntinat. Atât de neprihanit că nu observă că fluturii din stomac şi-au reluat ciclul şi şi-au depus ouăle care sunt deja viermi. Viermii trădării, ai subjugării, ai desconsiderării ca fiinţă, ca femeie…

Care o mănâncă pe dinăuntru. Până când nimic nu mai rămâne din ea…

Fluturi în stomac

Ţi-au venit de hac!…

 

Analogii

de

…indiscrete pentru baietei si mai ales fete.

20131121_173731De curand, de trei saptamani, am primit un cadou. De care nu ma mai despart. Il port la gat din ziua cand l-am primit. Ceva anume l-a facut sa fie unul special.

Il port la vedere sau ascuns. Nu ma impiedica sa-mi asortez si alte bijuterii la tinutele mele. Si de dat jos, nu-l dau.

Resorturile noastre interioare sunt unice. Conexiunile mintilor noastre sunt unice. Privind perla, dincolo de frumusetea ei, de aspectul ei roz sidefiu, de iregularitatea formei, de marime, ea are o valoare. O valoare sentimentala si una pecuniara. In spatele valorii sentimentale stau, dupa importanta, persoana care a daruit-o, momentul, simbolistica. In spatele valorii pecuniare, un pret, un orgoliu, o apartenenta la un anumit standard social. Baleierea intre cele doua valori sau alegerea unei dintre ele ca fiind cea mai de interes depinde de fiecare. Fie cel care o daruie, fie cel care o poarta, fie cel care o priveste. Plecand de la intrebarea simpla: ce conteaza mai tare?  poti banui uneori raspunsul, cunoscand daruitorul, purtatorul sau privitorul, spre ce anume se indreapta balanta interioara dar niciodata cu exactitate si in amanunt care-i sunt intaietatile. Ba chiar mai mult de atat.

In aceste 3 saptamani, am constatat ca pentru insusi cel care mi-a daruit-o, bijuteria are un anume sens. Cu 2% corespondent din ceea ce reprezinta ea pentru mine. Pe care, din motive absolut personale si ce tin de demnitate, nu am de gand nici sa i le compromit p-ale lui dar nici se le expun p-ale mele. Ne bucuram fiecare dar separat, cum s-ar spune.

Plecand de la aceasta experienta personala, externalizand spre alte subiecte/fapte, ceea ce se intampla in spatele perlutei asteia, se cam intampla in tot. Aprecierile noastre, chiar si cele la „vedere”, pot sa aiba  laturi ascunse si mute. O vreme. Sau pana cand timpul le va scoate la suprafata. Ca unele pot stralucii ca diamantele in negura nesperantei dar altele pot slutii toate sperantele. Ca acolo, in strafundul sufletului amazonian, in jungla sentimentelor neumblate, sta esenta omului.

Ca esenta omului e cea care dicteaza in tot ceea ce facem, oricate nevoi am avea, oricate compromisuri ne stau cu mana intinsa spre noi, oricata nerabdare si nebunie am detine.

Ca pana la urma, ce ne defineste mai tare : estimabilul perlei sau inestimabilul ei?!…