… şi nemernicia ironiei.

Întotdeauna am fost de părere că, îndiferent cum e spusă şi mai ales desenată cu mâinile, autoironia are o undă de tristeţe. Că dincolo de tonul – de cele mai multe ori glumeţ al celui care se autoironizează- există nostalgia regretului.

Autoironia înseamnă recunoaştere şi asumare. Autoironia înseamnă propria zeflemea faţă de tine însuţi. Dar…

Zilele trecute, la o onomastică, un soţ se autoironiza. Trecut bine de prima tinereţe, cu un şarm în apus, cu evidente modificări anatomice care băteau spre 100 de kilograme, cu doar amintirea vâlvoiului pe care-l avusese cândva, râdea de sine cu hohote, făcând spectacoul atât prin afirmaţiile suculente cât şi prin gestica teatrală pe care o utiliza.

Evident, râsul ne însoţea pe toţi şi nu o dată, în susţinerile autoironiei sale, arată fix spre locurile din fizionomia proprie, fapt care, parcă, ne îndemna şi pe noi ceilalţi să ne admirăm prezentul şi să ne aducem aminte de trecut.

Autoironia.

Am râs o vreme. Mai mult datorită talentului de clown, mai mult graţie măiestriei verbale. Apoi…
Am simţit. Regretul, stima de sine scăzută, nevoia de a se agăţa public de o realitate pe care toţi o vedeam. Am simţit presiunea pe care o avea pe propria persoană. Nevoia de a fi iubit aşa cum era. Nevoia de a fi acceptat aşa cum era. Şi nu neapărat de cei prezenţi la masă. Am simţit, în fiecare fibră a mea, întristarea lui şi explicaţia ilogică dar reală a unei presupuse ratări. Am simţit regretul pentru o fiinţă fizică -care- paradoxal, nu fusese niciodată, sau cel puţin, eu de 20 şi ceva de ani, nu l-am ştiut altfel.

M-am oprit din râs. La marginea lacrimilor în ochi. Am privit roată momentul. Prieteni sau atârnători?

M-am bucurat enorm pentru reacţia celorlalţi. „Uite şi la mine!” „Exact la fel şi eu!” etc. Şi mai toţi ne-am autoironizat pe noi înşine, susţinându-ne moral şi prieteneşte. Am hohotit cu veselie, ne-am spus fiecare povestea. Chiar dacă era mult prea cunoscută, chiar dacă o ştiam cu toţii pe a fiecăruia.

Apoi surpriza a venit. Din bucătărie. De la soţie. Sub formă de ironie pură. La adresa soţului ei. S-au ridicat brusc ochii din farfurii şi ni s-au încrucişat privirile. Nu, de nătăngă, nu ne-am minunat prea tare.

Dincolo de orgoliu, departe de vanitate, în sens opus autoironiei, stă dragostea, iubirea. N-a sesizat nicio clipă puterea bărbatului de a fi sincer cu el însuşi şi asta, vocal, şi în prezenţa altora, chiar şi prieteni fiind. N-a remarcat nicio secundă clătinatul abia perceptibil al statuii de soţ. N-a observat clinchetul imperceptibil al strigătului de acceptare, al nevoii de iubire. Nici măcar din răspunsurile soţului ei.

M-am întristat de-a binelea. Nu mi-a mai trebuit nici mâncare şi nici un abur de băutură nu m-a mai atins. Vroiam să ies doar de acolo. Vroiam să fug să nu mai fiu participantă la nemernicie.

La autoironie să răspunzi cu ironie înseamnă multe. Înseamnă în primul rând, prin faptă, că batjocureşti. În al doilea rând, prin cuvinte, răutate. Şi nu în ultimul rând, prin amândouă, lipsă de empatie. Să mai vorbim de iubire?!

La uşă, nu m-am putut abţine să nu-i spun:
Dragă, la autoironie cu autoironie se răspunde.