…al animalelor.

Am aflat aseară. După operaţia de piometru. Care reprezintă o infecţie periculoasă ce afectează uterul. Netratată, ucide.
Animalele când îşi prind o labă într-un laţ sau capcană îşi mâncă laba respectivă, pentru a se elibera. Se numeşte înstinct de automutilare şi este mai presus de durerea pe care şi-o provoacă.

Ceea ce pare de neînţeles pentru rasa superioară, oamenii. Dar categoric există. Şi probabil este una din diferenţele majore dintre om şi restul speciilor. Ceea ce omul, teoretic, foloseşte pentru a eliberare, creierul, la animale fiind mai puţin dezvoltat se compensează prin acest tip de instinct.

Primul gând a fost, după ce medicul veterinar mi-a spus, la TT. Că poate, aşa cum l-am găsit pe stradă, şi el a „beneficiat” de acest instinct.
Al doilea, a fost la Dora. Că trebuie să luăm măsuri. Ceea ce am şi încercat şi încercăm. Deocamdată cu botniţă şi o hăinuţă dintr-o faţă de pernă, care e bine căptuşită, pe burtică, cu o bucată de stofă ce-o aveam prin casă, utilizată pentru mobilă. Ştiu, nu-i suficient pentru dinţii care sfarmă oase darămite pentru o cârpă pe care o poate face aţe-aţe. Stofa asta, însă, e ţesută în dublu sens şi are două feţe. Adică, o să-i ia ceva timp, până să ajungă unde nu trebuie, la firele cu care îi este cusută burtica după operaţie. Asta după ce o să-şi dea jos botniţa. Şi da, peste 2 zile, când procesul de vindecare începe să-şi arate mâncărimile, îi punem şi-un guler. Măsurile de protecţie sunt ultra necesare, pentru că, odată ce-şi deşiră firele, maţele îi ies p-afară. Iar ei i se declanşează instinctul de automutilare, mâncându-se pe ea însăşi, fără ca să mai existe posibilitatea salvării. Trebuie apărată de ea însăşi. Cunoscut, nu?

Mi s-a părut oribil. Dar…Parcă, stând strâmb şi judecând drept, e cunoscut, nu?

Mi-am dat seama că şi noi îl avem, dar nu în aceeaşi măsură. Dar, îl avem. În situaţii critice, pentru a ne salva suntem în stare să ne „automutilăm”. La propriu sau la figurat.  Şi, ca şi în cazul lui TT Tomberonel, uneori ne eliberăm şi avem şansa unui mai bine.  Dar alteori, cum e în posibilul caz, al Dorei, ne poate fi fatal. Din lac în puţ.
Şi asta ne cunoscut, nu?

Salvarea cu orice preţ. Preţul automutilării. Zicem că am face orice ca să schimbăm o situaţie pe care n-o mai suportăm sau trebuie să ne salvăm viaţa, însă… Cum şi asta face parte din categoria „ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să ţi se întâmple”, la capătul efortului inuman, nu o dată s-a întâmplat pe lumea asta, ca noua situaţie să fie mult mai rea decât cea anterioară.
Aruncându-mi ochii peste mări şi dealuri şi de jur împrejur, mă întreb, care s-a salvat şi îi e şi bine? Şi care se consumă până la pierderea identităţii chiar şi a celei vitale? Dramele umane sunt mai la tot pasul.

Instinctul de automutilare, gândul, ideea ne oripilează dar îl avem cu toţii şi nu la puţini dintre noi se declanşează. Cei mai mulţi, fizic nemutilaţi, îşi mâncăm singuri sufletul. Până când mor de inimă „rea”.

Desigur, privindu-ne în oglindă, noi, oamenii…suntem raţionali.