…dar nu te gaseste acasa…

Zile astea am tot pus cap la cap. „Intamplator” nu exista. Sub nicio forma. O cauza undeva exista. De conjunctura, de fiinta, de manevre, de datorie. Oricand o cauza, posibila si absolut aleatoare mintii limitate si omenesti, exista. Nu e non sens e doar o constatare ca ne gandim ca gandim..uitand ca nu stim totul si, si mai rau, ca nu cunoastem totul. Scenariile pe care le facem sunt probabile, posibile, insa factorul „‘necunoscut/nestiut”  intervine atunci, tocmai atunci cand gradul nostru de certitudine este major.

Rasfoind, mai devreme sau mai tarziu, cand datele pe care nu le-am avut initial incep sa curga rau sau punct, ni se dezvaluie o cauza. Una dintre ele. De cele mai multe ori dam din umeri si spunem „asa a fost sa fie”. Dar nu prea e asa.

Le generam noi sau ne sunt generate. Prezenta noastra in conjunctura este dovada unei chemari sau a unei alegeri anterioare.

Unul din exemplele cele mai bune este in acest articol.

Coplesitoare concluzia mai ales ca o stiam. Da, cel mai mare rau pe care ni-l putem face este sa ajungem la conflict extern pe care sa-l inghitim din compromis. El se transforma in conflict intern, neimpacare care generator de doua stari : tristete si sau fara efecte de tip somatizare concrete si constientizate. Eu asta am descoperit analizand ceea ce s-a intamplat cu mine acum multi ani. Am fost de parere, de atunci, ca tristetea acuta, nu depresia, tristetea- aceea stare de dezamagire nu fata de ceea ce ti-ai dorit versus ceea ce ai, ci dezamagirea provenita din constientizarea ca omul se naste frumos si ajunge urat,  este cea mai mare generatoare de boli de tip cancer. Niciodata n-am crezut in teoria nocivitatii fumatului, mancarii etc.
Restul e asa cum spune.
Ceea ce nu spune este ca rezolvarea conflictelor initiale nu este intotdeauna uman posibila. Undeva se impleteste instinctul de conservare- supravietuire- cu caracterul uman in doza lui de lasitate. Adica tinem de o situatie/conjuctura fie pentru ca respectam prea mult normele impuse, fie ca situatia in care ne gasim, credem noi, ne da siguranta zilei de maine. Ceea ce, intr-un tarziu, realizam insa, karma ne-a batut la usa dar noi n-am fost acasa.  Adica „care, maine? ” Cred cu tarie ca vorba „a murit de inima rea” e al naibii de reala. Si murim fizic dar cel mai adesea suntem doar niste „‘morti vii”‘.

Extrapoland nitel, daca tristetea duce la rau, la raul nostru, ma gandesc la extrema cealalta si nu pot sa nu ma intreb care este acel element/stare care duce la binele nostru. Primul cuvant -concept- care mi-a venit in cap a fost implinirea. In toate formele ei.

Implinirea pshica, cu a face si a fi recunoscut ceea ce ne place sa facem/ ceea ce ne dorim sa facem. A face ce-ti place este sinonim cu destinul fiecaruia iar acesta, cu increderea in sine. Cu joaca. Iar joaca nu cunoaste impunere, nu stie esecul. Doar participarea in bucurie.

Implinirea spirituala, cu laturile ei de credinta si de intelect. Speranta si dezvoltare. Recunostiinta si bucuria de a fi.

Implinirea sentimentala, cu latura ei de a iubi si mai ales de a ne simti iubiti, doriti, de a fi indispensabili cuiva care conteaza pentru noi. A impartasi, a apartine. Utilitate, comunicare si simbioza. Bucuria de a fi jumatate din intregul celuilat. Bucuria de a te regasi intreg prin jumatatea primita de la celalalt.

Implinirea fizica, cu latura ei erotica. A ceea ce esti, nu-ti este rusine, prin si cu prezenta celuilalt.

Trasa linia finala a rationamentului meu empiric, am pus titlul pe care l-am dat acestor ganduri. Pentru ca, privind peste umar si/sau roata,  karma ne bate, la toti, la usa. Dar nu intotdeauna ne si gaseste acasa.