… si dezumanizati…

Cu cinism, Napoleon spunea:

„Cimitirele sunt pline de oameni de neinlocuit”‘

Azi, cinismul  este mai dur.

Candva Aurelian Andrescu canta aceste versuri. De atunci, multa vreme si vremuri s-au scurs. Si, si mai multe s-au schimbat.

Oameni, oameni, semanati…
Cu iubire, câmpia din voi…
Oameni, oameni, minunati…
Treziti muntii, batrâni de ploi…
Oameni, oameni, învatati…
De la pasari, curajul în zbor…
Oameni, oameni, oameni, cautati…
Foc de soare, stralucitor.
Fir de aur, se înalta, catre soare mereu,
Fir de aur, vis de aur,
Cântul vostru si al meu…
Oameni, oameni, semanati…
Cu iubire, cararile…
Oameni, voi oameni
Semanati cu iubire, câmpia din voi.
Ooo, oameni…Oameni. oameni…
Cautati… Foc de soare, stralucitor…
Fir de aur se înalta, catre Soare mereu,
Fir de aur, vis de aur,
Cântul vostru si al meu…
Oameni, oameni, oameni,
Semanati, cu iubire… Cararile…
Ooo, oameni, oameni, oameni,
Cautati, foc de soare, stralucitoor…
Ooo, oameni, oameni, oameni,
Semanati, cu iubire… Cararile…
Ooo, voi oameni, vooi oameni
Minunaaatï…

Azi, ziua mi-a inceput prost. Abia ajunsa aici, vestea decesului unui coleg, vesel, zglobiu, plin de viata si un bun profesionist, m-a intristat. Nu crezi, nu vrei sa crezi apoi…te gandesti cand l-ai vazut ultima oara. Vrei sa ti-l amintesti atunci si nu ca o imagine, cadru general. Constatarea vine ca un tavalug: Doamne, l-am vazut atunci…si n-am stiut c-o sa fie ultima data! Te gandesti la el, cu schimb de idei, cu ras, cu prezenta fizica.  Privesti roata, ii privesti pe toti, si ei pe tine si iar masura coplesitoare a efemerului te trezeste la realitatea lui azi, singura palpabila. Nu ma inspaimanta moartea e si ea la fel de naturala ca toate celelalte, un sfarsit stiut din ziua conceperii. Ce ramane, insa, in urma noastra, in ceea ce am crezut, in interactiunile pe care le-am creat, in relationarea celor 8-9 ore zilnice minime petrecute impreuna, in ceea ce ne-am macinat anii, visurile, ideile, creativitatea…e altceva. Valoarea intrinseca.

Vestea am aflat-o intr-un context. Abia revenita din socul momentului, fraza ce-a iesit din gura unui alt om m-a intristat si mai mult :

–  Vaaaai, ce ne facem acum?! Am ramas total descoperiti pe palierul lui…ducea multe dosare…

Il cunosc prea bine pe omul care a rostit aceste vorbe. Il stiu ca nu-i un pagan, nici un nesimtitor si nici o fiara din nascare.

Era de asteptat sa ajungem si aici. Dezumanizare si dezinteres. Cu naturalete. Ca o noua cale de supravietuire.

Intr-o lume nesigura, intr-o perpetua indoiala a zilei de maine, fara nicio motivatie alta decat painea cea de toate zilele, pe care s-o ne-o asiguram noua si familiilor noastre…dezinteresul s-a strecurat meschin. Sclavul nu e fericit(multumit) ca azi inca traieste si primeste un blid de mancare. Deprofesionalizarea a venit la pachet. Cu anexa in numiri haotice si politice. Dezumanizarea a luat forma responsabilitatii fata de sistemele stricte si necesare, pe care le tragem disperati de parul firelor pline de capuse sa le facem sa (mai)functioneze. Cat ele (inca) merg, noi supravietuim, noi ca persoane individuale si ca societate. Prea putini, am preluat din ce in ce mai mult. Nu numai ca suntem obositi fizic, stresul zilnic, sovaiala la toate nivelurile si pe toate palierele, perpetua agitatie zilnica impreuna cu viteza inumana in care ne este solicitata activitatea, ne omoara neuronii in toate noptile. Peste toate astea, in cadrul intim, relatiile au alta baza pe care se cladesc. Egoismul, individualismul imbracate in poleiala(verbala si nu faptica, declarativa dar inexistenta real) de apartenenta, aceasta nevoie ancestrala a omului ca fiinta sociala si sociabila. Un soi de cu-n picior in casa si altul gata de-a o lua pe alta carare. Mai frumoasa, mai luminoasa…mai banoasa.

Nu ne mai privim ca fiinte umane ci numai ca masini si/sau ca obstacole. Economic. In si Out cercului cel mai apropiat.

 Si, nimic, nimic n-a mai ramas din indemnul versurilor…