…într-o ţară de afară.

După câteva delegaţii de să mă ia poliţia, nervii şi durerile acute de cap, mi-a venit rândul. Mi-a venit rândul să nu mă mai preocupe aproape nimic, de la biletul de avion, până la străduţa cu locaţia. Am un coleg- să-i dea Dumnezeu şi sănătate, că simţ de orientare, memorie vizuală şi dorinţă de cercetare cu lupa-n mână pe hartă, i-a dat şi pentru ceilalţi colegi cu care am mers!- coleg, lângă care, mă simt ca puiul cu cloşca! Eu pe post de pui. Cel mai pui! Nada, frate, nu-ţi mai trebuie! Ştie tot, merge la fix şi găseşte(aproape) orice punct, oriunde. Omul nu se bazează pe nimeni şi pe nimic, în afară de el însuşi. Din cauza asta, siguranţa de sine este prima lui natură. Aşa că, indiferent de cel de lângă el, de orice altă informaţie, lecţiile sunt perfect făcute de acasă.

Din momentul în care ne-au nominalizat ca echipă, ruperea-n bască mi s-a instalat fascinant de confortabil în vene. Numai că Manolu a fost interesat fapt care mi-a dat în vileag suprimarea conexiunilor neuronale.

– Unde mergi?
– Ăăăă, stai să mă uit pe mail.
Mă uit cuminte, îi citesc. El a reţinut, eu m-am mai uitat de 2 ori pe mail ca să reţin cum îl cheamă pe oraş.

– La cât e avionul?
– Nu ştiu, dar ştiu că la 5 trebuie să fiu în aeroport.
Mă uit ingenuă la el. Mie mi se părea suficient, el avea o mărire de pupilă. Şi de bătăi de cord.

– La ce oră ajungi?
– La ora când aterizează avionul…am încercat mascarea într-o glumă ca s-o dau la întors.

– Cum se numeşte hotelul?
– Am voucher de rezervare 😀
Şi, zău, că aşa era! Başca că mai era şi-n plic închis. Doar nu era să-l deschid ca să pierd hârtiile!

– Când te întorci?
Aici, am ştiut:
– Vineri!
La acest ultim răspuns, Manolu a cedat. Mi-a cerut plicul să se lămurească.

Drumul a fost exact cum m-am aşteptat. Omul m-a dus ca pe puiul cu aţa. Nu am pus întrebări, nu mi-am dat cu părerea, că la stânga, ba că la dreapta, da′ de ce p-aici, da′ unde ne ducem, etc. Cu nimic nu i-am perturbat cunoaşterea şi nici nervii! Ne-am check in, îmbarcat, debarcat, transferat, re-check in, re-îmbarcat, re-debarcat, călătorit cu trenul. Io, cuminte! Repede după om să nu-l pierd din ochi! Până la hotel.
De fapt, până pe strada unde, teoretic, ar fi fost hotelul. La numărul 49. Căutăm ochiometric. 18. Dăm bice în sensul creşterii numerelor. 40. 47, 48, 50.
Ha?!

Ne mai uităm o dată. 47, 48, 50, 51 …şi restul de numere.
Caut cu ochii mai departe, realizez că undeva e o dudă. Colegul vede un gang. Intră pe el, iese la fel de repede.
– Nu e, măh!
Îi aud în voce tremurul. Mă uit mai atent, îl luase îngrijorarea.
– Ia hai pe uliţă mai jos, vedem noi, îi zic. Şi zi cum, draq, îl cheamă pe hotel ăla, că îl bag pe google earth  de ne duce până în camerele noastre alea rezervate!
Facem 3 paşi şi, lângă noi, se opreşte o bicicletă de pe care coboară o doamnă de peste 60 şi de ani.
Ne întrebă ce căutăm, dacă ne poate ajuta. Îi mulţumim şi colegul îi spune numele hotelului.
Numa ce aude numele că imediat întinde braţ&antebraţ pe post de rază vectoare spre un ceas atârnat de o clădire, ceas ca de gară.
Unde am găsit exact ce căutam. Şi de unde, nici că am mai fost vreo peripeţie iar eu mi-am reluat, conştiincioasă, deconectarea totală la drum şi de drum.

În cele câteva ore pe care le-am avut libere, vreo 4, a ţinut să mă ducă într-un loc spectaculos: Lacul  Konstanz. M-a impresionat frumuseţea locului cum şi, pentru că am avut bafta să avem un cer senin în timpul zborului la întoarcere, Alpii şi ţărmul Italiei.